Apaşii fuseseră legaţi de copacii înşiruiţi pe ambele laturi ale pajiştii. Privind dinspre tabără, cele două căpetenii se găseau pe latura stîngă. Copacii respectivi se înălţau chiar pe marginea pajiştii.

Cam la patru-cinci paşi depărtare, cu ochii la prizonieri, şedea un kiowaş însărcinat să-i păzească, avîndu-se în vedere rangul şi importanţa lor. Faptul acesta mă stînjenea serios, ba putea chiar să împiedice îndeplinirea planului; mă uitam la santinelă şi mă gîndeam cum să procedez ca să-i atrag, fie şi pentru cîteva clipe, atenţia în altă parte.

Aş fi putut arunca o piatră, dar, din păcate, nu se găsea nici una prin apropiere.

Făcusem abia jumătate din drum... Deodată, zării înaintea mea un petic de pămînt mai luminos. Era ca o licărire. Mă tîrîi pînă acolo şi, spre marea mea bucurie, dădui peste o groapă mică plină cu nisip, măsurînd în diametru cam vreo doi coţi. Probabil că apele bazinului, umflate de ploaie, se revărsaseră pînă acolo şi astfel groapa se umpluse cu nisip. Îmi vîrîi cîţiva pumni de nisip în buzunar şi mă furişai mai departe.

Cam după o bună jumătate de oră, ajunsei, în fine, la vreo patru paşi în spatele lui Winnetou şi al tatălui său. Copacii nu atingeau grosimea unui trup de om. Nu m-aş fi putut apropia de tot dacă, din fericire, nu s-ar fi nimerit chiar la picioarele copacilor un rămuriş înfrunzit care-mi păru suficient ca să mă apere de privirea santinelei.

Trebuie adăugat că la cîţiva paşi mai încolo creştea un mărăcine înalt, care de asemenea putea să-mi fie de folos.

Mă strecurai mai întîi pînă în dreptul lui Winnetou şi rămăsei vreo două-trei minute nemişcat, supraveghind santinela. Kiowaşul era obosit, îşi ţinea ochii mai mult închişi; cu mare greutate îşi învingea somnul.

În primul rînd, mă interesa cum şi în ce fel era legat Winnetou.

Plimbîndu-mi cu prudenţă palma peste trunchiul copacului, atinsei piciorul şi pulpa prizonierului. Mai mult ca sigur că Winnetou simţi atingerea; mă temeam să nu facă vreo mişcare şi să-mi trădeze astfel prezenţa, dar nu se întîmplă nimic: Winnetou era mult prea inteligent şi dispunea de un perfect spirit de orientare. Constatai că legăturile îi înfăşurau gleznele şi, în plus, picioarele îi erau prinse într-o curea petrecută în jurul copacului; era deci necesar să tai în două locuri cu cuţitul.

Îmi ridicai privirea şi, la lumina palidă a focului, observai că mîinile îi erau prinse la spate cu o curea, de ambele laturi ale trunchiului.

Aici nu era nevoie decît de o singură tăietură.

În clipa aceea îmi veni în minte un amănunt la care nu mă gîndisem. Dacă-i desfăceam legăturile, era de aşteptat ca Winnetou să evadeze cu mare grabă, ceea ce m-ar fi expus unei grave primejdii. Mă frămîntam în fel şi chip cum să evit acest lucru, dar nu găseam soluţia; eram nevoit să iau riscul asupra mea şi, dacă apaşul ar fi fugit, să mă salvez şi eu cu aceeaşi repeziciune.

Şi totuşi, cît de mult mă înşelam în ce-l priveşte pe Winnetou!

Nu-l cunoşteam îndeajuns. Mai tîrziu, discutînd despre eliberarea lui, tînărul apaş îmi împărtăşi gîndurile ce-l preocupaseră în acele clipe. Simţise că-l pipăie cineva şi crezuse mai întîi că e un om de-al lui. Ştia bine că întregul detaşament fusese prins, dar se gîndea că, poate, vreo iscoadă sau un curier să fi sosit pe neaşteptate în urma lor, pentru a le aduce veşti de la grosul trupei. Era deci aproape sigur că va fi eliberat şi aştepta intervenţia cuţitului mîntuitor. Dar nu-şi schimbă deloc poziţia şi nu făcu, deocamdată, nici o mişcare, pentru că nici în ruptul capului nu l-ar fi părăsit pe tatăl său. Pe de altă parte, nu voia ca printr-un gest necugetat să-l pună în primejdie pe salvator.

Începui cu legăturile de jos şi tăiai curelele. Culcat cum eram, nu-mi sta în putinţă să ajung pînă la legăturile de sus şi chiar dacă ajungeam, operaţia ar fi cerut multă atenţie ca să nu-l rănesc pe Winnetou la mîini. Trebuia, deci, să mă ridic în picioare şi atunci m-ar fi zărit paznicul. Dar nu degeaba îmi umplusem buzunarele cu nisip!

Ştiam o metodă cu care să-i distrag atenţia santinelei. Nişte pietricele mi-ar fi prins şi mai bine. În sfîrşit, aruncai niţel nisip înspre tufa de mărăcini. Se produse ca un foşnet sec. Kiowaşul se întoarse, privi într-acolo, dar se linişti curînd. Cel de-al doilea jet de nisip îi stîrni îngrijorarea. Dacă e vreun şarpe veninos care se strecoară pe-acolo? Indianul se ridică şi cercetă cu atenţie locul. Se aplecase cu spatele spre noi. Mă sculai fulgerător în picioare şi tăiai legătura de la mîinile lui Winnetou. Ţin minte că privirea mi se opri un moment impresionată de părul lui frumos, împletit spre creştet în formă de coif şi căzînd apoi bogat şi greu pe umeri. Apucai cu stînga o şuviţă subţire de păr, o retezai cu dreapta şi mă pitii iarăşi la pămînt.

De ce am tăiat şuviţa? Pentru ca, la nevoie, să-mi ţină de mărturie că eu sînt omul care l-a eliberat.

Spre marea mea bucurie, Winnetou nu se mişcă din loc; părea încremenit în vechea lui poziţie. Şuviţa de păr o făcui inel răsucind-o în jurul degetului şi o băgai în buzunar. Apoi mă furişai lîngă Inciu Ciuna, cercetîndu-i legăturile. Era, ca şi Winnetou, legat în curele şi imobilizat de copac; nu se mişcă nici el sub atingerea mîinilor mele.

Procedînd ca şi adineauri, i-am desfăcut mai întîi legăturile de la picioare. Am repetat apoi jocul cu nisipul aruncat în mărăcini, derutînd atenţia santinelei; reuşii astfel să slobod din chingi şi mîinile lui Inciu-Ciuna. Chibzuit ca şi fiul său, rămase în totală nemişcare.

Judecai că e mai bine să nu las pe jos curelele tăiate, pentru ca să nu le găsească cineva. Cu nici un preţ nu trebuiau să afle kiowaşii modul în care s-a petrecut eliberarea prizonierilor. Găsind bucăţile de curea, ar fi căzut la bănuială împotriva noastră. Adunai deci curelele cu care fusese legat Inciu-Ciuna şi,