acţiunilor sale revoluţionare. Planul lui era să creeze o structură formală de instituţii democratice, pentru a respecta principiul guvernării de către popor la care opinia publică ţinea, dar această structură urma să fie dirijată cu o mână de fier, prin intermediul Partidului Bolşevic. Reprezentanţii menşevicilor şi socialist-revoluţionarilor puteau face parte din guvern, cu condiţia să rupă cu partidele lor şi să se supună disciplinei bolşevice.

Introducerea sistemului partidului unic impunea o serie de măsuri, unele cu caracter distructiv, altele constructive. În primul rând, bolşevicii trebuiau să elimine toate rămăşiţele vechiului regim, fie ele ţariste sau „burgheze” (democratice): organele de autoguvernare, partidele politice şi presa afiliată lor, forţele armate, sistemul judiciar, ca şi întregul edificiu economic construit pe principiul proprietăţii private. Această etapă pur distructivă a revoluţiei, în acord cu îndemnul lui Marx de a „zdrobi” vechea orânduire, şi-a găsit expresia şi în decretele noii puteri, dar a fost mai cu seamă rezultatul acţiunilor anarhice spontane ale populaţiei, acţiuni pe care bolşevicii au făcut tot posibilul să le încurajeze.

Edificarea noii ordini s-a dovedit o sarcină mult mai dificilă. Trebuia în primul rând să se pună capăt valului de anarhie. Era necesară apoi structurarea unei noi autorităţi, în aparenţă o democraţie de tip popular, „sovietic”, în realitate un sistem înrudit cu absolutismul patrimonial al vechii Rusii moscovite. Noul guvern trebuia să se elibereze de constrângerea pe care o reprezenta responsabilitatea sa faţă de soviete – oficial, deţinătoare ale autorităţii supreme – şi să le transforme în unelte supuse ale partidului. Trebuia de asemeni să elimine într-un fel sau altul Adunarea Constituantă, pe care se angajase în mod solemn să o convoace, dar care lăsată să funcţioneze l-ar fi înlăturat cu siguranţă de la putere. La şase luni după puciul din octombrie, bolşevicii reuşiseră să-şi îndeplinească toate aceste obiective.

Niciun bolşevic nu a pus vreodată la îndoială faptul că partidul reprezenta locomotiva guvernării sovietice. În 1921, Lenin enunţa deja un truism, atunci când afirma: „Partidul nostru este partidul guvernării şi rezoluţiile adoptate de Congresul Partidului au putere de lege pe întreg teritoriul republicii.” Totuşi, în ciuda autorităţii lui asupra sferei publice, Partidul Bolşevic a rămas după 1917 ceea ce fusese şi înainte – un organism privat. Nici constituţia din 1918, nici cea din 1924 nu făceau referire la el. Până în 1936, când a fost pentru prima oară menţionat în aşa-zisa „Constituţie a lui Stalin”, partidul a preferat să se prezinte drept forţa spirituală care conducea ţara – nu prin constrângere, ci prin puterea exemplului.

Ca organizaţie privată, partidul nu era supus nici unui control din afară. Deşi dirija întreaga societate, nu era supravegheat în niciun fel; avea să rămână până la desfiinţarea lui, în august 1991, un organism independent, autonom, subordonat doar lui însuşi.

Rândurile partidului – rebotezat în 1918 „Partidul Comunist” – s-au lărgit în mod exponenţial: în februarie 1917 avea 23 600 de membri; în 1919, 250 000; în martie 1921, 730 000 (inclusiv membrii aspiranţi). Majoritatea noilor aderenţi erau fără îndoială carierişti, intraţi în rândurile partidului pentru a beneficia de privilegiile în mod tradiţional asociate în Rusia cu calitatea de funcţionar public. Lenin era conştient de această realitate, dar nu avea de ales, fiindcă avea o nevoie disperată de cadre care să administreze toate domeniile vieţii, controlate acum de partid. În acelaşi timp însă, a avut grijă să încredinţeze anumite posturi cheie din partid şi guvern celor din „Vechea gardă” – bolşevicii care intraseră în partid înainte de 1917.

Până în 1919, partidul şi-a păstrat structura pe care o avusese în anii de clandestinitate, dar pe măsură ce numărul membrilor creştea a trebuit să introducă o organizare mai strictă. În martie 1919, Comitetul Central, organul suprem al partidului, a înfiinţat două noi instituţii pe lângă Secretariat: Politburo-ul, menit să ia decizii în problemele politice urgente, şi Orgburo-ul, organizaţia de cadre a partidului. Lenin era şeful necontestat al partidului, deşi nu exista o funcţie oficială de preşedinte. În primul an liderul bolşevic a intrat adesea în conflict cu colaboratorii săi pentru a-şi impune punctul de vedere, ameninţând uneori cu demisia. Începând cu sfârşitul anului 1918 însă, deciziile lui au încetat să mai fie contestate. Kamenev îi mărturisea menşevicului Nicolai Suhanov:

 

Sunt din ce în ce mai convins că Lenin nu poate greşi. Până la urmă, el are întotdeauna dreptate. De atâtea ori a părut că se înşală în previziunile lui sau că linia politică pe care o indica era eronată – în cele din urmă acele previziuni şi acea linie politică s-au dovedit corecte.

 

Lenin şi aghiotanţii lui conduceau atât partidul, adevăratul organism legislativ al ţării, cât şi Sovnarkom-ul, instituţia executivă supremă.

Deciziile erau de regulă luate la nivelul Comitetului Central şi al Politburoului, fiind apoi supuse discuţiilor în cadrul Sovnarkomului, adesea cu participarea unor specialişti din afara partidului. Aceste discuţii se rezumau întotdeauna la găsirea celor mai bune modalităţi de punere în practică a deciziilor partidului, considerate inatacabile. Cumulul de funcţii a devenit prin urmare o trăsătură caracteristică a regimului totalitar.

Faza distructivă a revoluţiei bolşevice poate fi cel mai bine definită prin cuvântul de origine turcească duvan, împrumutat de cazaci, cu sensul de „împărţire a prăzii”, în urma expediţiilor pe care le lansau asupra aşezărilor turceşti şi persane. În toamna şi iama lui 1917, întreaga Rusie devenise obiectul unui astfel de duvan. Principalul bun supus împărţirii era pământul. Acţiuni asemănătoare aveau loc în industrie, unde muncitorii luau în stăpânire fabricile. Soldaţii de pe front, care după puciul din octombrie au început să dezerteze în masă, spărgeau, înainte de a pleca acasă, arsenalele şi depozitele, luând cu ei tot ce se putea lua. Ocupaţi cu astfel de acţiuni, ţăranii, muncitorii şi soldaţii şi-au pierdut şi minimul interes pe care îl avuseseră pentru politică.

Duvan-ul nu se limita la bunurile materiale, fiind aplicat şi puterii politice. Populaţia fostului Imperiu Rus reuşise să distrugă un stat care era rezultatul unei dezvoltări istorice de şase secole. În primăvara lui 1918 cel mai întins stat al lumii se dezintegrase deja într-un mare număr de entităţi cu contururi imprecise, de mărimi diferite, revendicând fiecare