venise şi stătuse cu ea, şi se simţea alinată, chiar dacă puţin. Cumva, Hans Hubermann ştia mereu ce să spună, când să stea şi când să o lase în pace. Poate că Liesel era singurul lucru la care se dovedea un expert adevărat.

– Este vorba de rufele de spălat? întrebă el.

Liesel dădu din cap.

Papa nu se bărbierise de câteva zile şi îşi freca ţepii aspri la două sau trei minute. Ochii lui de argint erau inexpresivi şi calmi, uşor calzi, aşa cum erau mereu când era vorba de Liesel.

După ce terminară de citit, papa adormi. Abia atunci Liesel rosti ceea ce voise să spună în tot acest timp.

– Papa, şopti ea, cred că mă duc în iad.

Picioarele ei erau calde. Genunchii erau reci.

Îşi aminti nopţile în care udase patul şi papa spălase cearşafurile şi o învăţase literele alfabetului. Acum, îi simţea răsuflarea peste pătură şi îl sărută pe obrazul aspru.

– Ai nevoie de un bărbierit, zise.

– Nu te duci în iad, răspunse papa.

Pentru câteva clipe, îi privi chipul. Apoi, se lăsă jos, sprijinindu-se de el şi au adormit împreună, aflându-se în München, dar undeva pe cea de-a şaptea faţă a zarurilor Germaniei.

Tineretul lui Rudy

În final, trebuia să admită.

Ştia cum să joace.

UN PORTRET AL LUI RUDY STEINER: IULIE 1941 Dâre de nămol îi încleştează faţa. Cravata lui este un pendul mort demult în ceasul său. Părul lui ca lămâia, ca aprins de lampă, este răvăşit şi are un zâmbet trist, absurd.

Stătea la câţiva metri de trepte şi vorbea cu mare convingere, cu mare bucurie.

– Alles ist Scheisse, a anunţat el.

Totul e rahat.

 

În prima jumătate a anului 1941, când Liesel era ocupată să-l ascundă pe Max Vandenburg, să fure ziare şi să pună la punct neveste de primari, Rudy purta povara unei noi vieţi, la Tineretul Hitlerist. Din primele zile ale lunii februarie, se tot întorcea de la întruniri într-o stare considerabil mai rea decât la plecare. De multe ori când se întorcea, Tommy Müller era lângă el, arătând la fel. Necazul era format din trei elemente.

UN NECAZ ÎN TREI STRATURI 1. Urechile lui Tommy Müller. 2. Franz Deutscher – liderul mânios al Tineretului Hitlerist. 3. Incapacitatea lui Rudy de a-şi vedea de treaba lui.

Ce bine ar fi fost ca Tommy Müller să nu fi dispărut timp de şapte ore într-una dintre cele mai friguroase zile din istoria Münchenului, cu şase ani în urmă. Infecţiile sale la urechi şi leziunile nervilor încă afectau schema de marş a Tineretului Hitlerist, ceea ce, vă asigur, nu era un lucru pozitiv.

La început, pierderea ritmului se întâmpla când şi când, dar, în timp ce lunile treceau, mânia liderilor Tineretului Hitlerist împotriva lui Tommy se tot acumula, mai ales când venea vorba de marş. Vă amintiţi ziua lui Hitler de anul trecut? De ceva vreme, infecţiile la urechi se înrăutăţeau. Ajunseseră la punctul în care Tommy avea reale probleme de auz. Nu putea desluşi ordinele strigate grupului în timp ce mărşăluiau în formaţie. Nu conta dacă erau pe hol sau afară, în zăpadă ori în noroi, ori sub biciuirea ploii.

Ideea era ca toţi să se oprească în aceeaşi clipă.

– Un singur clic! li se spunea. Doar asta vrea Führerul să audă. Toţi uniţi. Toţi ca unul!

Tommy se oprea întotdeauna ultimul.

Era urechea lui stângă, cred. Din cele două, aceasta îi cauza cele mai multe probleme şi când amarnicul strigăt „Opriţi!” bubuia în urechile tuturor, Tommy mărşăluia comic şi inocent înainte. Putea transforma cât ai clipi din ochi o formaţie de marş într-o harababură.

Într-o duminică de la începutul lunii iulie, puţin după 15.30 şi o serie nesfârşită de încercări eşuate de a mărşălui ale lui Tommy, Franz Deutscher (numele suprem al adolescentului nazist suprem) era complet sătul.

– Muller du Affe! Părul lui des şi blond parcă îi masa capul, iar cuvintele sale avură un efect ciudat asupra feţei lui Tommy! Maimuţo – ce e în neregulă cu tine?

Tommy se încovoie şi se dădu înapoi temător, însă obrazul lui stâng era schimonosit de o expresie maniacă, veselă. Părea nu numai că rânjeşte triumfător, dar şi că acceptă cu bucurie ocara. Iar Franz Deutscher nu tolera nimic de acest gen. Ochii lui palizi aruncau flăcări.

– Ei? întrebă. Ce ai de spus în apărarea ta?

Ticurile lui Tommy nu au făcut decât să devină mai rapide şi mai intense.

– Îţi baţi joc de mine?

– Heil, se schimonosi Tommy într-o încercare disperată de a câştiga puţină aprobare, dar nu a ajuns la partea cu „Hitler”.

Atunci, Rudy a făcut un pas în faţă. Îl înfruntă pe Franz Deutscher, uitându-se în sus, la el.

– Are o problemă, domnule…

– Pot să văd asta!

– Cu urechile, termină Rudy. Nu poate să…

– Aşa e, nu poate să. Deutscher îşi freca mâinile. Amândoi – şase tururi de teren.

Au ascultat, dar nu îndeajuns de repede.

– Schnell{13}! îi urmări vocea lui.

Când cele şase tururi au fost terminate, a urmat instrucţia obişnuită – culcat la pământ, ridicat, culcat din nou şi, după cincisprezece minute foarte lungi, li s-a ordonat să se culce la pământ pentru ceea ce ar fi trebuit să fie ultima oară.

Rudy îşi coborî privirea.

Un cerc deformat de noroi îi rânjea în faţă.

„La ce crezi că te uiţi?” părea să întrebe.

– Jos! ordonă Franz.

Rudy sări în mod firesc peste el şi ateriză pe burtă.

– Sus! zâmbi Franz. Un pas înapoi.

L-au făcut.

– Jos!

Mesajul era clar şi, de data aceasta, Rudy l-a acceptat. A plonjat în nămol, şi-a ţinut respiraţia şi, în acel moment, pe când zăcea cu urechea lipită de pământul îmbibat cu apă, instrucţia a luat sfârşit.

– Vielen Dank, meine Herren, zise politicos Franz Deutscher. Vă mulţumesc mult, domnii mei!

Rudy se ridică în genunchi, se scobi în ureche şi privi spre Tommy.

Tommy închise ochii şi ticurile începură din nou.

 

Când s-au întors pe strada Himmel, Liesel juca şotron cu câţiva dintre copiii mai mici, încă în uniforma ei BDM. Cu coada ochiului, văzu cele