S-au întâlnit pe treapta din faţă a casei din ciment a familiei Steiner, care arăta ca o cutie de pantofi, iar Rudy îi povesti totul despre incidentul zilei.

După zece minute, Liesel se aşeză.

După unsprezece minute, Tommy, care stătea lângă ea, zise:

– Este numai vina mea.

Dar Rudy îi alungă vorbele cu un semn din mână, undeva între pedeapsă şi zâmbet, şi zdrobind cu degetul dâra de noroi în două.

– Este… încercă Tommy din nou, dar, de data aceasta, Rudy l-a întrerupt cu totul şi a arătat spre el cu degetul.

– Tommy, te rog!

Pe faţa lui Rudy era o anumită expresie de mulţumire. Liesel nu văzuse niciodată pe cineva atât de amărât, dar şi atât de însufleţit.

– Doar stai acolo… şi strâmbă-te… sau ce vrei, zise şi îşi continuă povestea.

Avea un ritm alert.

Se luptă cu cravata.

Cuvintele zburau către ea, aterizând undeva pe treapta de ciment.

– Deutscher ăla, a concluzionat el vioi. Ne-a făcut-o, nu, Tommy?

Tommy a aprobat din cap, s-a strâmbat şi a vorbit, nu neapărat în această ordine.

– A fost vina mea.

– Tommy, ce-am spus eu?

– Când?

– Acum! Taci doar!

– Sigur, Rudy.

După ce Tommy a plecat oropsit acasă, la puţin timp după aceea, Rudy a încercat ceea ce părea o nouă tactică plină de măiestrie.

Mila.

Examină nămolul care se uscase ca o crustă pe uniforma sa, apoi o privi deznădăjduit în faţă pe Liesel.

– Şi ce zici, Saumensch?

– Despre ce?

– Ştii tu…

Liesel i-a răspuns în maniera obişnuită.

– Saukerl, râse ea şi străbătu rapid distanţa scurtă până acasă.

Un amestec tulburător de nămol şi milă era un lucru, dar să-l sărute pe Rudy Steiner era ceva total diferit.

Zâmbind trist pe treaptă, el o strigă, răscolindu-şi părul cu o mână.

– Într-o zi, o avertiză el. Într-o zi, Liesel!

În pivniţă, doi ani şi ceva mai târziu, uneori, Liesel ar fi vrut cu ardoare să se ducă până la casa vecină şi să-l vadă, chiar dacă scria la primele ore ale dimineţii. Şi-a dat seama că acele zile blestemate de la Tineretul Hitlerist îi alimentaseră lui şi, prin urmare, şi ei, dorinţa de infracţiuni.

În cele din urmă, în ciuda obişnuitelor rafale de ploi, vara începea să-şi intre în drepturi. Merele Klar ar fi trebuit să se fi copt. Mai rămăseseră furtişaguri de comis.

Când venea vorba de furat, la început, Liesel şi Rudy se agăţară de ideea că în numere exista siguranţă. Andy Schmeikl i-a invitat la râu, pentru o întâlnire. Printre altele, un plan pentru furat de mere era pe ordinea de zi.

– Aşadar, tu eşti acum liderul? întrebase Rudy, dar Andy a negat din cap, împovărat de dezamăgire.

În mod clar, îşi dorea să fi avut el calităţile necesare.

– Nu. Vocea lui impasibilă era neobişnuit de caldă. Coaptă pe jumătate. E altcineva.

NOUL ARTHUR BERG Avea părul în vânt şi ochii înceţoşaţi, şi era genul de delincvent care nu avea vreun alt motiv să fure în afara faptului că îi plăcea. Numele lui era Viktor Chemmel.

Spre deosebire de majoritatea celor implicaţi în diferitele arte ale hoţiei, Viktor Chemmel avea totul. Locuia în cea mai bună zonă a Molchingului, sus, într-o vilă care fusese afumată după ce evreii au fost alungaţi. Avea bani. Avea ţigări. Voia însă mai mult.

– Nu e nicio infracţiune în a vrea mai mult, pretindea el stând pe spate în iarbă, cu o ceată de băieţi adunaţi în jurul lui. A dori mai mult este dreptul nostru fundamental ca nemţi. Ce spune Führerul nostru? Răspunse tot el: Trebuie să luăm ceea ce este al nostru de drept.

Conform aparenţelor, era limpede că Viktor Chemmel aparţinea seriei standard de adolescenţi-artişti cu capul plin de aiureli. Din nefericire, când avea chef să dovedească asta, poseda şi o anume charismă, un fel de „urmează-mă”.

Când Liesel şi Rudy s-au apropiat de grupul de pe malul râului, ea l-a auzit punând o întrebare:

– Şi unde sunt cei doi ciudaţi cu care v-aţi tot lăudat? E deja 4.10.

– Nu după ceasul meu, zise Rudy.

Viktor Chemmel se sprijini într-un cot.

– Nu porţi ceas.

– M-aş afla aici dacă aş fi îndeajuns de bogat, încât să am un ceas?

Noul lider se ridică în picioare şi zâmbi cu dinţi albi, drepţi. Apoi, nonşalant, îşi îndreptă atenţia către fată.

– Cine e târfuliţa?

Liesel, deprinsă prea bine cu abuzul verbal, privea pur şi simplu ochii lui înceţoşaţi.

– Anul trecut, am furat cel puţin trei sute de mere şi câteva duzini de cartofi. Nu prea am probleme cu gardurile de sârmă ghimpată şi pot să ţin pasul cu oricine de aici.

– Aşa e?

– Da. Nu se făcu mică şi nu se dădu înapoi. Tot ce cer este o mică parte din tot ce luăm. O duzină de mere când şi când. Câteva resturi pentru mine şi prietenul meu.

– Ei bine, presupun că asta se poate aranja.

Viktor aprinse o ţigară şi o puse în gură. Făcu un efort intens să sufle următorul fum în faţa lui Liesel.

Liesel nu a tuşit.

Era acelaşi grup ca anul trecut, singura excepţie fiind liderul. Liesel se întreba de ce niciunul dintre ceilalţi nu-şi asumase acest rol, dar, uitându-se pe rând la feţele lor, realiză că niciunul dintre ei nu era apt. Nu aveau nicio reţinere legată de hoţie, dar trebuiau să fie îndrumaţi. Le plăcea să fie îndrumaţi, iar lui Viktor Chemmel îi plăcea să fie îndrumătorul. Era un microcosmos bine alcătuit.

Pentru un moment, Liesel tânji după revenirea lui Arthur Berg. Sau şi el ar fi ajuns sub conducerea lui Chemmel? Nu conta. Liesel nu ştia decât că Arthur Berg nu avea nici cea mai mică înclinaţie către tiranie, în timp ce noul lider avea din plin. Anul trecut, avea certitudinea că, dacă s-ar fi agăţat de vreo cracă, Arthur ar fi venit înapoi după ea, deşi spunea altceva. Anul acesta, prin comparaţie, a fost brusc conştientă că Viktor Chemmel nici nu s-ar deranja să privească îndărăt.

Stătea şi se uita la băiatul înalt şi subţire şi la fata care părea prost hrănită.

– Deci vreţi să furaţi cu mine?

Ce aveau de pierdut? Au încuviinţat din cap.

Păşi mai aproape şi