– Vreau să o aud.

– Absolut, spuse Rudy înainte de a fi îmbrâncit.

– Şi tu?

– Sigur că da.

Liesel a fost îndeajuns de rapidă ca să evite acelaşi tratament.

Viktor zâmbi. Strivi ţigara, respiră adânc şi se scărpină pe piept.

– Domnii mei, târfa mea, se pare că este timpul să mergem la cumpărături.

Rudy şi Liesel mergeau în spatele grupului, ca şi în trecut.

– Îţi place de el? şopti Rudy.

– Ţie?

Rudy făcu o pauză de un moment.

– Cred că e un ticălos desăvârşit.

– Şi eu cred acelaşi lucru.

Grupul se îndepărta de ei.

– Haide, zise Rudy, am rămas în urmă.

După câţiva kilometri, au ajuns la prima fermă. Ceea ce i-a întâmpinat a fost şocant. Pomii despre care îşi închipuiau că sunt încărcaţi de fructe erau fragili şi păreau răniţi, cu doar câteva mere atârnând jalnic de fiecare ramură. În următoarea fermă, lucrurile stăteau la fel. Poate că era un sezon prost sau ei aleseseră o perioadă nu tocmai potrivită.

La sfârşitul după-amiezii, după ce prada a fost împărţită, Liesel şi Rudy au primit amândoi un singur măr miniatural. Adevărat, prada fusese foarte sărăcăcioasă, dar şi Viktor Chemmel era un căpitan de corabie mai avar.

– Cum numeşti asta? întrebă Rudy cu mărul în mână.

Viktor nici măcar nu se întoarse.

– Cum arată?

Cuvintele erau aruncate peste umăr.

– Un prăpădit de măr?

– Uite!

Unul mâncat pe jumătate a fost aruncat spre ei, ajungând cu partea muşcată pe pământ.

– Puteţi să-l luaţi şi p-ăsta.

Rudy era indignat.

– La naiba! Nu am mers mai bine de cincisprezece kilometri pentru un măr sfrijit şi jumătate, nu-i aşa, Liesel?

Liesel nu a răspuns.

Nu a avut timp, pentru că Viktor Chemmel era călare pe Rudy înainte ca ea să poată scoate vreun cuvânt. Genunchii îi ţintuiseră braţele şi mâinile îl strângeau de gât. Merele au fost luate de nimeni altul decât Andy Schmeikl, la cererea lui Viktor.

– Îl răneşti, zise Liesel.

– Serios?

Viktor zâmbea din nou. Ea ura acel zâmbet.

– Nu mă răneşte.

Cuvintele lui Rudy au fost grăbite şi faţa lui era roşie de efort. Din nas începu să-i curgă sânge.

După un moment prelungit de tensiune, Viktor îl eliberă pe Rudy, se dădu jos de pe el şi făcu câţiva paşi indiferent. Zise:

– Ridică-te, băiete!

Rudy, înţelept, făcu întocmai cum i s-a spus.

Degajat, Viktor se apropie şi îl privi în ochi. Îl bătu uşor pe braţ şi îi rânji. Apoi, şopti:

– Dacă nu vrei să-ţi transform sângerarea aia într-un şuvoi, ţi-aş sugera să pleci, băieţaş. Se uită la Liesel. Şi ia-o şi pe mica târâtură cu tine.

Nimeni nu se mişca.

– Ei, ce mai aştepţi?

Liesel îl luă de mână pe Rudy şi plecară, dar nu înainte ca Rudy să se întoarcă pentru o ultimă dată şi să scuipe nişte sânge cu salivă la picioarele lui Viktor Chemmel. Ceea ce a provocat o ultimă remarcă.

O MICĂ AMENINŢARE DE LA VIKTOR CHEMMEL CĂTRE RUDY STEINER: O să plăteşti pentru asta altădată, prietene!

Puteţi spune ce vreţi despre Viktor Chemmel, dar cu siguranţă avea răbdare şi o memorie bună. I-a luat aproximativ cinci luni să-şi transforme promisiunea în faptă.

Dacă vara anului 1941 se ridica precum un zid în jurul celor ca Rudy şi Liesel, se scria şi se vopsea în viaţa lui Max Vandenburg. În momentele cele mai singuratice din pivniţă, cuvintele au început să se îngrămădească unele peste altele în jurul lui. Viziunile au început să curgă şi să cadă, şi uneori să-i şchioapete din mâini.

Avea ceea ce el numea doar o mică raţie de unelte.

O carte pictată.

O mână de creioane.

O minte plină de gânduri.

Ca pe un simplu puzzle, le-a pus laolaltă.

La început, Max intenţionase să-şi scrie propria poveste.

Ideea era să scrie despre tot ce i se întâmplase – tot ce îl adusese într-o pivniţă din strada Himmel – dar nu acest lucru i-a ieşit. Exilul lui Max a produs ceva cu totul diferit. Era o colecţie de gânduri aleatorii şi a decis să profite de ele. Le simţea ca fiind adevărate. Erau mai reale decât scrisorile pe care le-a scris familiei şi prietenului Walter Kugler, ştiind foarte bine că nu le va putea trimite niciodată. Paginile profanate din Mein Kampf deveneau o serie de schiţe, filă după filă, ceea ce pentru el reprezenta suma evenimentelor care îi schimbaseră viaţa trecută cu o alta. Câteva au durat minute.

Altele ore. Se gândea că, după ce cartea va fi terminată, i-o va da lui Liesel, când va fi destul de mare şi când poate toată această aberaţie se va termina.

Din momentul în care a testat creioanele pe prima pagină vopsită, a păstrat cartea în preajma lui tot timpul. Adesea, era lângă el sau chiar în mâna lui în timp ce dormea.

Într-o după-amiază, după seria obişnuită de flotări şi genuflexiuni, adormi sprijinit de peretele pivniţei. Când Liesel veni jos, găsi cartea lângă el, sprijinită de coapsa lui, şi curiozitatea a învins-o. S-a aplecat şi a ridicat-o, aşteptându-se ca el să se foiască. Nu a făcut-o. Max stătea cu capul şi umerii rezemaţi de perete. Abia dacă îi putea auzi sunetul respiraţiei în timp ce deschise cartea şi privi câteva pagini la întâmplare…

Speriată de ce văzuse, Liesel puse cartea jos, exact cum a găsit-o, sprijinită de piciorul lui Max.

O voce a speriat-o.

– Dankeschön, zise şi, când ea privi, luând-o pe urma sunetului, spre chipul celui căruia îi aparţinea, zări o mică urmă de satisfacţie pe buzele evreului.

– Sfinte Isuse! Lui Liesel i se tăiase răsuflarea. M-ai speriat, Max!

A adormit din nou, iar fata târî după ea acelaşi gând pe trepte.

„M-ai speriat, Max.”

Acelaşi şablon s-a menţinut până spre sfârşitul verii şi o bună parte din toamnă. Rudy a încercat pe cât de bine a putut să supravieţuiască Tineretului Hitlerist. Max a continuat cu notările şi şi-a făcut schiţele. Liesel a găsit ziare şi a scris cuvinte pe peretele din pivniţă.

Merită totuşi menţionat că fiecare şablon are cel puţin o mică neregularitate şi, într-o zi, se va destrăma sau va cădea dintr-o pagină