pe alta. În acest caz, factorul determinant a fost Rudy. Sau, cel puţin, Rudy şi un teren de sport proaspăt fertilizat.

La sfârşitul lunii octombrie, totul părea ca de obicei. Un băiat murdar mergea pe strada Himmel. Familia lui îi aştepta sosirea în câteva minute şi el urma să-i mintă că toţi cei din grupa lui de la Tineretul Hitlerist au trebuit să facă nişte exerciţii suplimentare. Părinţii lui chiar s-ar aştepta ca el să râdă puţin. Nu a fost aşa.

Astăzi, Rudy a rămas fără râsete şi fără minciuni.

 

În această miercuri, când Liesel s-a uitat mai îndeaproape, a văzut că Rudy Steiner nu avea cămaşă. Şi că era furios.

– Ce s-a întâmplat? întrebă ea în timp ce el îşi târa picioarele.

El se dădu înapoi şi îi întinse cămaşa.

– Miroase-o! zise.

– Cum?

– Eşti surdă? Am spus să o miroşi.

Ezitând, Liesel s-a aplecat şi a simţit duhoarea îngrozitoare a cămăşii maro.

– Doamne, Isuse Hristoase! Este?…

Băiatul a încuviinţat din cap.

– E şi pe bărbie. Pe bărbie! Am noroc că nu l-am înghiţit!

– Doamne, Isuse Hristoase!

– Terenul de la Tineretul Hitlerist tocmai a fost fertilizat. Fără niciun chef, dezgustat, se referi din nou la cămaşa lui: E bălegar de vacă, presupun.

– Ştia, cum îl cheamă – Deutscher –, că e acolo?

– El zice că nu. Dar rânjea.

– Doamne, Isuse Hri…

– Poţi să nu mai spui asta?

 

În acest moment, lucrul de care Rudy avea nevoie era o victorie. Pierduse în confruntările sale cu Viktor Chemmel. Îndurase problemă după problemă la Tineretul Hitlerist. Tot ce dorea era o fărâmă de triumf şi era hotărât să o obţină.

S-a îndreptat spre casă, dar, când a ajuns la treapta de ciment, s-a răzgândit şi a venit înapoi la fată, încet şi conştient de ceea ce-şi dorea.

Cu grijă şi încet, vorbi:

– Ştii ce m-ar înveseli?

Liesel bătu în retragere.

– Dacă tu crezi că… în starea asta…

Păru dezamăgit de ea.

– Nu, nu asta. Oftă şi se apropie. Altceva. După ce se gândi un moment, ridică puţin capul. Uită-te la mine! Sunt murdar. Put a rahat de vacă sau de câine, cum consideri, şi, ca de obicei, sunt absolut hămesit. Făcu o pauză. Am nevoie să obţin ceva, Liesel! Sincer!

Liesel ştia.

S-ar fi apropiat puţin dacă nu ar fi fost mirosul.

Să fure.

Trebuiau să fure ceva.

Ba nu.

Trebuiau să fure ceva ce le fusese furat. Nu conta ce. Trebuia doar să fie curând.

– Doar tu şi cu mine de data asta, a sugerat Rudy. Fără vreun Chemmel sau vreun Schmeikl. Doar tu şi eu.

Fata nu se putu abţine.

Mâinile o mâncau, pulsul o luase razna şi gura îi zâmbea în acelaşi timp.

– Sună bine.

– Rămâne stabilit atunci. Şi, cu toate că a încercat, nu şi-a putut ascunde rânjetul murdar de bălegar care i se lăţea pe faţă. Mâine?

Liesel fu de acord.

– Mâine.

 

Planul lor era perfect, cu excepţia unui singur lucru.

Nu aveau idee de unde să înceapă.

Fructele se terminaseră. Rudy strâmbă din nas când auzi de cepe şi cartofi şi au decis că este exclusă o altă tentativă asupra lui Otto Sturm şi a bicicletei încărcate cu produse de la fermă. Pe de o parte, era imoral. Pe de altă parte, era o ticăloşie totală.

– Aşadar, ce naiba facem? întrebă Rudy.

– De unde să ştiu eu? A fost ideea ta, nu?

– Asta nu înseamnă că nu ar trebui să te gândeşti şi tu un pic. Nu mă pot gândi la toate.

– Abia dacă te poţi gândi la ceva.

Se certau în timp ce mergeau prin oraş. La periferia urbei, au văzut prima fermă şi pomii arătând ca statui emaciate. Crengile erau cenuşii şi, când şi-au ridicat privirile spre ele, nu au văzut decât braţe zdrenţuite şi cer gol.

Rudy scuipă.

Merseră înapoi prin Molching, fiecare făcând diverse sugestii.

– Ce zici de Frau Diller?

– Ce-i cu ea?

– Poate că, dacă spunem „Heil Hitler” şi apoi furăm ceva, va fi în regulă.

După ce cutreierară pe strada München mai bine de o oră, lumina zilei se pregătea să tragă cortina şi ei erau pe cale să renunţe.

– E în zadar, zise Rudy, şi acum sunt chiar mai înfometat decât am fost vreodată. Mor de foame, în numele Cerului. Mai merse unsprezece paşi înainte să se oprească şi să se uite în urmă, şi să spună: Ce-i cu tine? pentru că Liesel stătea complet nemişcată şi revelaţia i se citea pe chip.

De ce nu se gândise la asta mai devreme?

– Ce este? Rudy devenea nerăbdător. Saumensch, ce se întâmplă?

Chiar în acel moment, Liesel trebuia să ia o decizie. Cum putea cu adevărat să comită ce îi venise în minte? Cum putea să se răzbune pe o persoană în acest mod? Cum putea dispreţui pe cineva atât de mult?

O luă în direcţia opusă. Când Rudy o prinse din urmă, încetini puţin, cu speranţa deşartă de a-şi limpezi gândurile. În cele din urmă, vina deja exista. Era umedă. Sămânţa erupea deja într-o floare cu frunze întunecate. Chibzui dacă ar putea să facă aşa ceva. La o intersecţie, se opri.

– Ştiu un loc.

 

Traversară râul şi urcară dealul.

Pe Grande Strasse, uşile de la intrare străluceau bine lustruite, iar ţiglele acoperişului arătau ca nişte meşe perfect pieptănate. Pereţii şi ferestrele aveau manichiura făcută, iar burlanele aproape că scoteau inele de fum.

Rudy se opri.

– Casa primarului?

Liesel dădu din cap. Urmă o pauză.

– Au concediat-o pe mama.

Când se îndreptară spre casă, Rudy întrebă exact cum, pentru numele lui Dumnezeu, ar putea ei intra înăuntru, dar Liesel ştia.

– Cunosc locul, răspunse.

Îl cunoştea, dar când se apropiară şi zăriră fereastra de la bibliotecă, fata avu un şoc. Fereastra era închisă.

– Ei? întrebă Rudy.

Liesel se învârti încet şi plecă grăbită.

– Nu azi, zise.

Rudy râse.

– Ştiam eu. O ajunse din urmă. Ştiam eu, Saumensch murdar. Nu ai putea intra acolo nici dacă ai avea cheia.

– Mă laşi? Grăbi şi mai mult pasul şi ignoră comentariul lui Rudy. Trebuie doar să aşteptăm ocazia potrivită.

În sinea ei, se distanţa de bucuria că fereastra era închisă. Se mustră singură: „De ce, Liesel? întrebă ea. De ce a trebuit să izbucneşti când au concediat-o pe mama? De ce nu ai putut doar să-ţi ţii gura? E foarte posibil ca soţia primarului să fie acum complet schimbată după ce ai ţipat şi ai zbierat la ea. Poate că şi-a venit în fire, s-a adunat. Poate că nu va mai simţi niciodată nevoia să