— Nu plânge, mamă, că mai avem şi nunta, spuse ea.

  Adică dacă era vorba să plângă de bucurie, să plângă la nuntă, când bucuria o să fie mai mare, şi aceste cuvinte sporiră şi mai mult bucuria aceasta de acum, venită parcă pe neaşteptate.

 Part 2 PARTEA A DOUA

 Chapter 1

  În ziua când Achim se pregătea să ia drumul spre Bucureşti, de dimineaţă căzu o ploaie scurtă şi furtunoasă care se porni cu picături rare şi puternice ca de piatră. Pe prispa casei Moromeţilor stătea un tânăr îmbrăcat într-o dulamă jerpelită şi fuma în tăcere, gânditor, fără să ia în seamă ploaia care zguduia cerul. Achim se uita nemişcat la el, rezemat de stâlpul parmalâcului. În curând pământul se acoperi de clăbuci şi aerul se înceţoşa ca de toamnă.

  Mai galben ca ceara – după bătaia cu pândarul îl prinseră iarăşi frigurile – Niculae ieşi pe prispă şi se opri între tânărul tăcut şi fratele său Achim. Catrina şi fetele, Moromete, Paraschiv şi Nilă stăteau şi ei nemişcaţi, împrăştiaţi pe toată lungimea prispei şi ascultau înfioraţi zgomotele văzduhului.

  — Chestiunea asta nu prea îmi vine mie la socoteală, spuse Moromete nemulţumit. Planta are sucurile ei care…

  — Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră, îl întrerupse Catrina înfricoşată că omul ei cârtea acum împotriva norilor. Tito, Ilinco, închinaţi-vă voi, că ăştia…

  Dar nu se închină nimeni. Din grădină se auzi zgomotul cuiva care vroia să intre în curte. Era Duţulache. Se ridicase dincolo de poartă cu labele pe gard şi schelălăia; poarta grădinii era prinsă în lanţ. Câinele dădu ocol prin spatele casei, ieşi în goană prin grădiniţă şi străbătu bătătura supărat şi fleşcăit de ploaie, se piti sub streaşină mică a grajdului.

  — Duţulache, vin, mă, încoa’?! îl chemă Moromete familiar.

  — Achime, după ce stă ploaia, pleci? întrebă Niculae cu ochii aprinşi, uitându-se cu dragoste când la fratele său, când la tovarăşul acestuia care stătea tăcut pe prispă.

  — Da, plecăm, îi răspunse Achim.

  — Şi nu e aşa că vă întoarceţi taman la toamnă?

  — Aşa o fi!

  — Bietul de el, l-a prăpădit de tot pârlita aia de Bisisica, murmură mama, la auzul glasului tremurat şi plin de teamă al băiatului. I-e drag şi lui să se ducă la şcoală, continuă ea. Copiii oamenilor stau cu cartea şi el zace aci pe capul meu şi plânge în fiece seară, zise Catrina mai departe, trăgând albia de spălat sub streaşina casei.

  — Păi să se ducă, de ce nu se duce! spuse Moromete iritat. Şi ce să caute la urma-urmei? Că de trecut clasa tot nu-l mai trece! Atunci cum? Doar aşa, ca să se afle şi el în treabă?!

  — Nu e vorba că să-l treacă clasa, zise femeia. I-e drag şi lui… că toată ziua stă singur pe izlaz şi i-o fi urât…

  — Ce-i facem, Paraschive, ce dăm la caii ăia? zise Moromete luând vorba femeii din gură.

  — Mai sunt nişte coceni… mormăi Paraschiv.

  — Şi tu ce faci, Nilă, ce găinezi acolo pe scaun? spuse Moromete din ce în ce mai iritat. Ia du-te şi adu hamurile alea să le mai dregem… Niculae, vezi unde e sula, ad-o încoace…

  — Ilinco, dă-i sula lui tata, vezi că e pe poliţă, deasupra uşii, zise Niculae fără să se mişte dintre cei doi.

  — Şi zici că să te mai duci la şcoală! se răsti mama nemulţumită.

  — Da’ ce, o doare ghearele să-i dea sula de pe poliţă?!… mormăi Niculae arţăgos.

  În loc să se supere, femeia avu un zâmbet ascuns. Asemănarea dintre copil şi tată o izbise în clipa aceea. „Neamul, lovi-l-ar moartea să nu se stingă!” gândi ea.

  După o jumătate de ceas ploaia se opri şi Achim scoase oile din obor. Moromete stătea cu fruntea aplecată în hamuri şi cosea. Abia când fiul ieşi cu oile în drum şi se întoarse să-şi ia ziua-bună, omul strigă de pe prispă fără să-şi ridice privirea din curele:

  — Achime!

  Acesta se apropie. Niculae se apropie şi el, chipul lui galben se însufleţise de bucurie.

  — Vezi cum îi faci p-acolo! mormăi Moromete mereu cu fruntea şi cu sula în hamuri. Te lăudai că… Tăcu câteva clipe lungi, apoi, deodată, încurcat şi nemulţumit, ridică fruntea din curele: Soră-mea Guica clănţăne pe la toate ulucile că nu vă las să vă căpătuiţi! înfipse sula adânc şi se opri uluit: Auzi?! Nu vă las eu!

  — Ai, mă, Achime, ce faci? Când mai ajungem noi la Bucureşti? strigă flăcăul din drum.

  Moromete îşi întoarse privirea spre poartă şi observă:

  — Ce e, mă, Cătănoiule?! Crezi că se mută Bucureştiul din loc?

  — Hai, nea Ilie, dă-o dracului! răspunse flăcăul supărat.

  — Du-te, mă, şi aranjează-te, viu şi eu acuma, zise Achim aşezându-se pe prispă lângă tatăl său.

  Moromete scoase sula din ham şi se întoarse spre Achim:

  — Na! făcu el. Uitaţi-vă la ăsta! Ce-o mai fi aşteptând?! Ce mai aştepţi, Achime?

  Niculae izbucni în râs.

  — Tu ce râzi, mă, ca proasta? se supără Moromete, căruia pesemne că nu-i ardea de glumă.

  Achim se ridică de pe prispă şi porni spre poartă.

  — Vezi că peste o săptămână începem secerea, zise Moromete tare, cu spatele spre drum. Cumpără d-acolo câteva seceri şi trimite-le prin ăsta al lui Scămosu… că n-avem cu ce secera.

  — Unde îl găsesc eu pe Scămosu? răspunse Achim, oprindu-se din mers.

  — Întreabă şi tu pe cineva p-acolo: „Mă, unde trage alde Scămosu de la noi din sat?” şi o să-ţi spuie! Fiindcă toată lumea îl cunoaşte p-acolo! îl lămuri Moromete sarcastic.

  — Hai, Ilie, lovi-o-ar moartea de vorbă! zise Catrina. Omul pleacă