— Auzi, mă, Achime, ce spune mă-ta? zise Moromete dintre hamuri cu un glas furios. Trimite pentru ea şi pentru fetele astea, aşa, cam… o duzină de basmale.

  Paraschiv şi Achim izbucniră într-un râs, care mamei i se păru neruşinat. Ea se făcu roşie de mânie şi nu putu înghiţi batjocura:

  — Şi ce dacă zic? spuse ea. Zic şi eu ca o mamă, care…

  Moromete întoarse fulgerător capul spre ea. Catrina tăcu o clipă.

  — Ia nu te mai uita! îl înfruntă apoi. „Aşa cam o duzină de basmale!” îi imită ea glasul furios şi adăugă cu dispreţ: Cloşcă! Stă între hamuri şi vorbeşte! Guica al treilea!

  Dar Niculae era vesel, şi Catrina nu-l mai luă în seamă pe bărbatul ei. Se uita la Niculae care îi tot sărea lui Achim în spinare, încerca să-i pună piedică şi cum acesta arăta pentru bucuria lui o înţelegere mai mult decât binevoitoare, Achim chiar promise că dacă anul ăsta Bisisica rămâne stearpă, are s-o taie la Bucureşti şi are s-o vândă. Ce ciudat era copilul ăsta, gândea mama despre Niculae. El nu-şi ura fraţii vitregi…

  — Niculae! îl chemă ea mai târziu, după ce Achim nu se mai văzu. Ia-o şi tu prin grădină, vezi să nu bage tat-tău de seamă, şi du-te la şcoală!

  Nu pentru că taică-său ar fi avut ceva împotriva şcolii, dar astăzi, după cum socotea Catrina, nu l-ar fi lăsat să se ducă la şcoală, l-ar fi prins pe Niculae să-i ţină, de pildă, hamurile…

  Nu mult după plecarea lui Achim, pe uliţa Moromeţilor fu văzut şeful secţiei de jandarmi însoţit de doi soldaţi cu puştile în bandulieră şi de un om cu capul bandajat. Câinii lătrau nu ca la urs, ci într-un fel deosebit, şi anume aşa ca pentru nişte oameni-jandarmi. Mare îi fu mirarea lui Moromete când văzu, dintre hamurile şi curelele lui, că şeful secţiei trece podişca şi intră chiar la el în curte.

  Duţulache, care până atunci stătuse liniştit, porni glonţ fără să latre şi ar fi sărit în capul şefului dacă acesta nu s-ar fi tras înapoi şi nu ar fi închis repede poarta.

  Catrina se sperie rău:

  — Mă! îi spuse omului. Scoal’ în sus. Jandarmii! Apoi către fete: Şi voi ce staţi? Intraţi în casă!

  — Ce-ai, fa, cu ele? zise Moromete, văzându-şi de treabă…

  — Moromete, strigă un glas din poartă, vin’ până aici! Moromete abia acum ridică fruntea şi se uită cu adevărat spre drum.

  Chipul i se prefăcu surprins.

  — Vin’ până aici, Moromete, ce, n-auzi? strigă iar şeful de post, ezitând să intre în curte.

  Moromete îşi lăsă fruntea în jos şi spuse încet, înfigând sula într-o curea, ca şi când ar fi vorbit hamurilor: „… Pe mă-ta şi pe tine, găinarule! Parcă ai fi mâncat cu mine dintr-o strachină!” Apoi ridică fruntea şi răspunse cu un glas binevoitor, glumeţ chiar:

  — Acu’ de ce m-oi fi făcând să mă scol degeaba?! Ce-i fi având cu mine?!

  — Moromete, n-auzi să vii pân’ la poartă?

  — Hai, domnule, că n-o să te mănânce! De ce mai porţi puşca aia în spinare? Dacă te muşcă îţi dau autorizaţie să tragi în el…

  Şeful de post, însoţit de cei doi soldaţi şi de civilul bandajat la cap intrară în curte şi se apropiară de prispa casei.

  — Nea Ilie, zise şeful de post oprindu-se înaintea hamurilor, bună-dimineaţa!

  „Aşa!… pe mă-ta de ‘oţ!” îşi spuse Moromete în gând, satisfăcut. Apoi răspunse cumsecade:

  — Neaţa, domnule Florică! Staţi pe prispă! Uite, mai dreg şi eu hamurile astea, că s-au cam prăpădit… mai spuse el, deşi nimeni nu-l întrebase ce face.

  — Nea Ilie, unde e băiatul ăla al dumitale care a fost duminică cu caii prin Răteasca? Trebuie să-l iau la post, am primit o reclamaţie de la moşie. Azi-dimineaţă, personal, a venit la mine administratorul şi a reclamat… S-a apucat cu omul ăsta, a băgat caii şi oile în ovăzul moşiei, l-a bătut pe pândar până l-a nenorocit şi i-a luat şi puşca! Acum te-ai lămurit? încheie şeful de post mai puţin familiar.

  — Cine s-a apucat cu omul ăsta? Administratorul? întrebă Moromete după un lung timp de gândire.

  — Moromete, nu te preface că nu înţelegi! zise jandarmul.

  Moromete nu mai zise nimic. Se căută prin buzunarul flanelei şi scoase de acolo nişte praf de tutun. Începu să rupă dintr-un jurnal. Stătea înconjurat de hamuri şi nu spunea nimic. După chipul posomorât se părea că chibzuieşte adânc ce trebuie să facă. Şeful de post îşi pierdu răbdarea.

  — Haide, nea Ilie, că n-am venit să stau la taifas cu dumneata.

  — Mă vezi pe mine tăifăsuind, ori nu eşti în toate minţile?! răspunse Moromete ieşindu-şi şi el din sărite.

  — Moromete, nu glumi cu mine că o păţeşti! zise şeful de post, strângând patul puştii şi ridicându-se de pe prispă înfuriat. Cei doi soldaţi strânseră şi ei patul puştilor.

  — De ce s-o păţesc? întrebă Moromete răsucindu-şi ţigarea. Apoi adăugă: Ce, m-ai prins cumva furândgăinii şi apăsă cu un anumit glas pe cuvântul găini.

  — Cheamă băiatul, Moromete, şi nu mai sta cu mine la discuţie! zise şeful de post stăpânindu-se. Eu n-am nimic cu dumneata! Dacă ar fi vorba să am, întreabă-l pe Nilă, ălălalt băiat al dumitale, să-ţi spună cum m-am purtat cu el la premilitară, când era s-o păţească. Ce dracu, ne jucăm de-a baba-oarba?! Ei, fir-ar al dracu’ de om, te porţi bine cu el şi el jefuieşte moşia… Cheamă băiatu! Nu-i fac nimic, îi iau declaraţie şi pe baza ei, să se judece cu ăsta!

  Moromete prinse sula în mână şi arătă în spate:

  — Du-te la ăstălalt, la