asta, fata era dezechilibrată psihic, pendula între cinism și răzvrătire, între umilință și supușenie, era ca un personaj dostoievskian. Maică-sa o îndemnase, încă de la vîrsta de 12 ani, să devină prostituată, îi povestea aventurile ei amoroase, lăudîndu-i bucuria secretă a perversiunilor și alcoolului. A salvat-o, în ultima instanță, acea mătușă, care a încercat să-i repare educația. Într-o zi, găsind într-un cufăr o vioară veche, fata (o chema Mioara) și-a descoperit vocația și așa a ajuns la școala de muzică. În ziua în care a reușit la Conservator, ne-am căsătorit, cu acordul mătușii, firește. O iubeam enorm, fără să știu de ce. Poate pentru că era o ființă firavă, speriată, vulnerabilă, pe care simțeam că trebuie s-o salvez. S-o salvez de ce? Nu știam, dar presimțeam. Dar ea mă iubea pe mine? Greu de spus. Într-o zi a dispărut. Am căutat-o cu disperare vreme de o săptămînă, n-am închis un ochi șase nopți, umblam pe străzi, prin parcuri, în sfîrșit… mătușa ei a descoperit-o, în cele din urmă, la Spitalul numărul nouă, venise acolo, cu două zile în urmă, într-o stare jalnică și disperată, cu îmbrăcămintea ruptă, cu răni pe ea, aproape leșinată de foame și sete, adusă de o mașină necunoscută. N-a vrut să mărturisească absolut nimic, nici mie, nici mătușii, nici medicilor. Am început s-o urmăresc, să o duc eu la Conservator și s-o iau apoi, după cursuri, dar, după cîteva luni, dispărea din nou cîte o săptămînă. Cînd îi puneam întrebări pe un ton mai ridicat și o amenințam cu despărțirea, plîngea și-mi săruta mîinile. Dar de vorbit nu vorbea nimic. Absolut nimic. Tăcea ore în șir. Apoi, ca să-mi alunge supărarea, stingea luminile, se dezbrăca goală și-mi cînta la vioară o bucată din Paganini, care-mi plăcea foarte mult. O iubeam enorm și știam că am să-i iert totul, indiferent ce-ar face, eram, pur și simplu, bolnav după ea. În ziua de 4 martie 1977, m-a anunțat, plîngînd (de bucurie sau de spaimă?) că e însărcinată. Nu m-am dus la servici, am rămas cu ea toată ziua, obligînd-o să stea la pat, ne sărutam tot timpul cu disperare, cuprinși de fericire, speranță, spaimă. Spaimă de ce? Nu știu. Era o alarmă în mine și în ea, o frică difuză și inexplicabilă. Faptul că urma să avem un copil împreună ne înspăimînta, ne proiecta în față un viitor pe care ni-l puteam imagina într-un chip anume, adică concret, logic. Ea – mamă?! Eu – tată?! Pe la opt și jumătate (locuiam pe strada Alexandru Sahia, la intersecția cu Julius Fucik) am ieșit să ne plimbăm prin parcul Ioanid. La ora nouă și cinci, mi-a spus că i-e poftă de ceva dulce, o prăjitură sau o înghețată. „Unde vrei să mergem?” am întrebat-o. „La Scala sau la Casata?” „Indiferent”, mi-a zis ea, „unde vrei tu.” Și s-a uitat lung în ochii mei și mi-a zîmbit cu același zîmbet din ziua cînd ne cunoscusem. Doamne, cît de mult am iubit-o în clipa aceea, cît de fericit eram, atît de fericit încît simțeam nevoia să fac un sacrificiu sau o faptă extraordinară, ceva care să-i arate dragostea mea fără sfîrșit. Mergeam încet, ținîndu-ne strîns de mînă, eu sărutînd-o din timp în timp pe tîmplă, ea sărutîndu-mi mîna în clipa imediat următoare. La nouă și un sfert eram în piața Cosmonauților. Peste trei minute intram în cofetăria Casata. Toate mesele erau ocupate. „Hai să mergem în altă parte, mi-a zis ea. Hai la Scala.” În clipa aceea – cea mai nenorocită clipă din viața mea… Înțelegeți de ce?

— Nu, spuse Nela, care asculta înmărmurită, cu sufletul la gură.

— Pentru că, dacă plecam atunci, cînd a zis ea să plecăm, cutremurul ne-ar fi prins pe stradă, cam prin dreptul cinematografului Patria, și nu s-ar fi întîmplat nimic. Adică nouă nu ni s-ar fi întîmplat nimic. Dar în clipa aceea nefericită și blestemată, nici nu știu cum să-i spun, am zărit lîngă fereastra dinspre bulevard o masă la care nu erau decît un bărbat și o femeie. El, îmi aduc bine aminte, era ofițer, maior. Am luat-o de mînă pe soția mea, scumpa și draga mea soție, ne-am îndreptat spre masa respectivă și am cerut îngăduința să ne așezăm pe celelalte două scaune libere. Perechea respectivă a acceptat cu amabilitate, ne-am așezat și i-am comandat fetei care servea două înghețate. În clipa următoare m-am apropiat cu gura de urechea soției și i-am șoptit: „Te iubesc pîn’ la sfîrșitul lumii”. Era un vers stupid și absurd dintr-un text de muzică ușoară pe care ea îl descoperise și, de cîte ori o întrebam dacă mă iubește, îmi răspundea: „Te iubesc pîn’ la sfîrșitul lumii”. În acea clipă a început cutremurul, cu o mișcare, după cum știți, verticală; masa tremura, paharele, ceștile, farfurioarele dansau pe masă ca într-un film de desene animate. Nimeni nu și-a dat seama despre ce e vorba. Numai eu am înțeles și, cu un sînge rece pe care nu mi-l bănuiam, am luat scaunul de sub mine și l-am aruncat în vitrină; vitrina s-a spart numai pe jumătate; am luat și scaunul ei și am spart cealaltă parte a geamului vitrinei. Apoi s-a stins lumina. Am avut însă timp s-o prind de mînă și să zbor cu ea prin vitrină și să ajungem pe cel de-al doilea trotuar, adică la o distanță de zece metri. În clipa următoare blocul s-a prăbușit cu un zgomot înfiorător, aruncînd în aer un imens nor de praf, care ne-a acoperit pe toți cei care ne aflam în stradă. Mulți strigau, alergau, țipau, plîngeau. Numai eu am rămas nemișcat, ținînd-o de mînă strîns, strîns de tot, lipsit de orice gînd și de orice voință. Mă simțeam sfîrșit, epuizat, încercam să-mi revin, să mă calmez, ca să-i pot spune ceva. Nu știam ce să-i spun, ce să-i explic, cum s-o liniștesc, așteptam, totuși, să-mi revină glasul. Și glasul nu-mi revenea. Trecuseră, cred, zece minute, începeam să disting figurile oamenilor, l-am văzut pe actorul Ion Besoiu traversînd strada și strigîndu-și soția, adică îmi revenisem oarecum, dar încă nu putem vorbi.