chipuri (te pomenești, gîndeam, că această expresie oi fi avut-o și eu în apropierea Matildei), contemplam deci tot timpul, dar fără grabă, acest alt eu însumi care îmi făcuse această figură datorită căreia irupsesem în existența altora, vrusesem s-o dezagreg și să pun mîna pe femeie. Soțul se urcase într-un copac și urlase. De ce ai făcut acest lucru? l-am întrebat pe acest alter ego cu uimire. Nu știu, mi-a răspuns. Trebuie să știi, am reluat. N-a fost o halucinație, a fost real. Ai fost violent! Și atunci s-a lăsat o tăcere și am gîndit împreună: așa este, ai făcut-o și să nu ne mai gîndim la asta! Ai fost împins de ei amîndoi, întîi de el, prin mărturisiri neîncetate, apoi de ea, prin alte mărturisiri, complice cu un gînd al tău pe care ți l-a ghicit chiar din prima clipă cînd ai văzut-o pe stradă și soții nu s-au salutat între ei: ea ți-a surîs!… Alungă acel surîs!…

Era însă prea tîrziu, acel surîs, ca un grăunte biblic, căzuse pe un teren care dăduse roade: vertiginos, talgere viforoase acoperiră și întoarseră pe dos acest cîntec al libertății mele… cînd am revenit, la o oră tîrzie, pe strada mea, am văzut-o pe Matilda plimbîndu-se prin fața casei mele! Avea acel pas rar care sugerează trecătorilor că ființa aceea e în prada unei atît de mari nenorociri încît nu-i mai pasă de nimic și de nimeni; o ocolesc cu grijă, cuprinși o clipă de un fior, și trec mai departe. M-a cuprins și pe mine un fior. Teritoriul pe care îl cîștigasem în lunga mea plimbare se închise brusc, se ascunse adînc în ființa mea și de îndată inima începu să-mi bată cu putere. Fără un cuvînt o luai înainte, deschisei ușa și îi făcui loc să treacă. Aprinsei lumina, să-i văd chipul. O, nu, nu numai că era prea tîrziu pentru mine să mă retrag, dar ajunsesem prea departe: arăta așa cum visasem eu că trebuie să fie o femeie și cum visasem să fie chiar ea. Era Matilda, adică o străină, dar o străină de la începuturile lumii, alta nu mai existase înaintea ei, privirea mare, albită, halucinantă, sugera tocmai acest lucru, că venea de foarte departe, din ceața veacurilor. „Am venit, zise, pentru ca toată furia ta să-ți elibereze sufletul.”

Alte cuvinte nu s-au mai spus. Sufletul meu se eliberase de furie în timpul îndelungatei mele plimbări, dar apăruse acel fior despre care numai eu știam că nu e al nenorocirii, în clipa cînd o văzusem plimbîndu-se parcă rătăcită prin fața casei mele: nu știa ce face, nu știa ce-avea să i se întîmple, cine poate să știe? (de aici pasul ezitant, legănat de o nesfîrșită lentoare), dar nu putea suporta ceva, un gînd care îi apăruse, un sentiment chinuitor… Ca în vis și ca și cînd aș fi fost singur, am început să mă dezbrac, foarte încet, atins de o singurătate copleșitoare dar miraculoasă (fiindcă în același timp făcea și ea același lucru), singurătate în care întîrziam luptînd cu fiorul care creștea în mine ca un val înspumat… Străini cum eram, nu ne îmbrățișarăm, n-o atinsei, dar ea nu mă slăbea din ochi, privirea ei albită îmi spunea parcă tot timpul chiar acest lucru: sîntem străini, ce urmează să se întîmple e în afara ființei noastre, o să ne prăbușim, e moartea care urmează, ceea ce ai și spus, că o să mă omori… Și ce-ai vrea să fie, gîndeam în timp ce ea se supunea fără să i se ceară, se întindea pe patul meu cu aceeași lentoare în mișcări cu care venise, ce altceva decît moarte… Și în clipa cînd dorința mea reprimată din pădure și care se născuse în mine din clipa cînd o văzusem se împlini într-adevăr cu o mare brutalitate furioasă, Matilda scoase un țipăt de spaimă, ca și cînd ar fi fost violată…

Acest țipăt în abandon aveam apoi să-l caut ani în șir în viața mea cu ea și adesea avea să se repete, sau mai bine zis avea să treacă cu timpul în fruntea dușmanilor cu care lupta Matilda. Căci avea destui, aveam să aflu, dușmani bizari din interiorul ființei ei și care îi chinuiau puternica ei forță vitală. În acele ore însă uitase de ei, îi biruise și venise la mine. Și numai o clipă violența mea dăduse la o parte ca un fulger perdeaua abandonului și la lumina lui îi văzuse foind și țipase. Or eu, abia în acea clipă, auzind acel țipăt, mă îndrăgostisem cu adevărat de ea. Și aveam să trăiesc cu această amintire, tot așa, ani în șir, biruind conflicte care nu credeam că pot fi acceptate…

Singurătatea miraculoasă nu mă părăsi în minutele care urmară, ținînd-o în brațe pe Matilda, și nici în anii care veniră. Ea mă întrebă doar, atunci, dacă am încetat s-o dau uitării, așa cum spusesem în pădure, și dacă furia mea s-a topit. „Bineînțeles, i-am răspuns jubilînd în teritoriul meu cucerit și în care mă întorceam stăpîn, bineînțeles, te iubesc și nu te-am dat o clipă uitării…”

Astfel am cunoscut-o pe Matilda, cu care mă căsătorii abia peste doi ani, căci Petrică se opuse cu o abilitate aș zice diabolică la divorțul pe care tot ea îl intentă, nu fără întîrziere, tot sperînd că el va fi de acord și despărțirea va dura doar o lună. Mă mutai în casa ei într-o frumoasă zi din toamna anului ’48…

PARTEA A TREIA Capitolul I

Era într-o duminică, în ajunul zilei de 7 noiembrie. Puținele mele lucruri și cărțile încăpură toate într-o camionetă, fiindcă după despărțirea mea de părinți nu mai cumpărasem nimic; inflația, care fusese curmată abia în ’47, redusese atît de mult valoarea salariilor noastre, încît abia îmi ajungeau banii pentru mîncare și pentru unele cărți strict necesare pregătirii doctoratului meu. Cu un an în urmă fusesem numit asistent la catedra de litere și filozofie, întîi la catedra marelui poet și filozof…, de filozofia culturii, creată mai