Fireşte că fiecare trib are în graiul său şi o expresie proprie. Astfel, în graiul mandaşilor medicamentul se cheamă hopenes, în cel al tuskarorilor yunniuh queht, în tribul picioarelor-negre i se spune nehtova, la siucşi vehcon şi la aricareşi vehrootih.

Orice adult, orice războinic poartă la dînsul un "medicament".

Adolescentul care devine bărbat şi vrea să fie primit în rîndurile războinicilor dispare într-o bună zi şi se retrage în singurătate. Acolo posteşte întruna, nu bea, nu mănîncă, doar meditează asupra nădejdilor, dorinţelor şi planurilor sale de viitor. Încordarea spiritului legată cu asemenea privaţiuni fizice îl transpune într-o stare febrilă care îl face să nu mai deosebească aparenţa de realitate. I se pare că un har divin a coborît asupra lui; visul e pentru el o revelaţie supranaturală.

Odată ajuns în acest stadiu, tînărul aşteaptă să-i apară în faţa ochilor primul lucru care-l ispiteşte, fie în vis, fie aievea şi apariţia respectivă devine amuletul lui sfînt pentru cîte zile va trăi: este "medicamentul" lui. Dacă-i apare, să zicem, un liliac, nu se lasă pînă nu prinde unul viu. Dacă izbuteşte, se întoarce la tribul lui şi depune prada în mîinile vraciului care o "prepară". Liliacul tăbăcit îşi găseşte apoi locul într-o punguliţă cît se poate de originală, mai deosebită de altele.

Punga se păstrează în permanenţă la gît şi constituie averea cea mai de preţ. Cine pierde "medicamentul" acela îşi pierde şi onoarea.

Nefericitul ghinionist se poate reabilita numai dacă ucide un duşman cu faimă, îi ia medicamentul de la gît şi, arătînd tuturora trofeul cucerit, devine el însuşi proprietarul lui.

Vă puteţi dar închipui ce cumplită era pedeapsa pentru străjerul căruia Tangua îi smulsese punga călcîndu-i-o în picioare. Bietul om nu suflă un cuvînt de scuză sau de protest. Îşi luă puşca şi dispăru printre copaci. Din acea clipă era ca şi mort pentru tribul lui şi nu mai putea fi repus în drepturi decît în cazul relatat mai sus.

Furia şefului se abătu nu numai asupra santinelei vinovate, ci şi asupra mea. Se repezi la mine şi răcni:

— Îi cereai pe cîinii ăia pentru tine. Du-te acum şi adu-i!

Voiam să evit orice răspuns, dar Tangua mă apucă de braţ şi strigă:

— N-auzi ce-ţi poruncesc? Du-te şi prinde-i!

Mă smucii din strînsoarea lui:

— Îţi închipui că ai dreptul să-mi porunceşti?

— Da, eu sînt căpetenia taberei şi toată lumea trebuie să-mi dea ascultare!

Atunci am scos din buzunar cutia de sardele şi i-am arătat-o:

— Vrei să-ţi răspund cum se cuvine şi să te arunc în aer împreună cu războinicii tăi? Dacă mai scoţi o vorbă nesocotită, dau drumul la "medicament" să vă spulbere pe toţi!

Eram curios dacă farsa va stîrni efectul dorit. Ehei şi ce mai efect a produs! Tangua se dădu cîţiva paşi îndărăt şi exclamă:

— Uf, uf! Păstrează-ţi medicamentul şi fii neam de cîine, ca orice apaş!

Insulta n-aş fi trecut-o uşor cu vederea dacă n-aş fi ţinut seama de furia lui extremă şi de numărul covîrşitor al oamenilor săi.

Noi, albii, ne înapoiarăm în tabără, unde întîmplarea fu, bineînţeles, discutată şi întoarsă pe toate feţele, fără ca vreunul să găsească o explicaţie. Eu îmi păstram secretul faţă de toţi, chiar şi faţă de Sam, Dick şi Will. Mă şi bucuram în sinea mea că numai eu cunosc adevărul despre dispariţia neaşteptată a celor doi prizonieri, în timp ce dînşii se frămîntau în zadar.

Şuviţa de păr a lui Winnetou aveam s-o port la mine în toate drumeţiile prin vestul sălbatic. Şi o mai port şi astăzi...

 

 

Capitolul IV

DE DOUĂ ORI ÎN GHEARELE MORŢII

Comportarea kiowaşilor, deşi nu-i puteam socoti duşmani declaraţi, ne îngrijora totuşi. Am hotărît aşadar ca, după culcare, să facem de gardă cîte unul pe schimb, din oră-n oră, pînă dimineaţa. Indienii nu trecură cu vederea măsurile noastre de precauţie şi, fireşte, se cam supărară, devenind şi mai puţin prietenoşi.

Spre revărsatul zorilor, furăm treziţi de către omul nostru de gardă.

Kiowaşii căutau urmele prizonierilor evadaţi, pe care în cursul nopţii nu le putuseră descoperi. În sfîrşit, le găsiră; urmele duceau spre locul unde apaşii îşi lăsaseră caii înainte de atac, punîndu-i, fireşte, sub supravegherea unor paznici. Inciu-Ciuna şi Winnetou dispăruseră acum împreună cu paznicii; plecaseră călare. Restul cailor rămase pe loc.

Aflînd cum stau lucrurile, Sam Hawkens făcu una din mutrele lui de şmecher şi mă întrebă:

— Aţi putea să ghiciţi, sir, de ce căpeteniile apaşilor au procedat astfel?

— Da. Ghicitoarea nu e deloc grea.

— Oho, sir! Un greenhorn ca dumneavoastră să nu-şi închipuie că tam-nisam, din pură întîmplare, va găsi răspunsul just. Ca să te descurci cu întrebarea mea se cere experienţă.

— Am experienţă.

— Dumneavoastră aveţi experienţă?! Haida-de! Aş fi curios să ştiu de unde aţi luat-o. Poate că-mi lămuriţi şi mie chestiunea.

— Şi de ce n-aş lămuri-o? Experienţa de care vorbesc am luat-o din cărţi.

— Cărţi şi iarăşi cărţi! Nu zic, se mai întîmplă să ai noroc şi să te alegi cu cîte ceva folositor din ele, dar asta nu înseamnă că ai sorbit înţelepciunea cu linguroiul. Vă dovedesc eu imediat că n-aveţi habar de nimic şi că sînteţi clei. Aşadar: de ce ambii şefi evadaţi şi-au luat numai caii lor, lăsîndu-i pe ceilalţi priponiţi?

— Au făcut-o spre binele prizonierilor rămaşi aici.

— Aha! Şi cum vine asta?

— Vor avea şi ei nevoie de cai.

— Credeţi? Şi cam în ce fel s-ar putea folosi nişte oameni captivi de caii lor?

Întrebările sale nu-mi jigneau orgoliul; aşa era Sam. I-am răspuns foarte calm:

— Sînt plauzibile două ipoteze. Fie că şefii evadaţi se vor întoarce curînd cu forţe suficiente, bine înarmaţi, pentru a-şi elibera întregul detaşament şi, în acest caz, ce rost ar fi avut să care după ei animalele? Ca să le aducă înapoi? Fie că războinicii kiowaşi nu vor întîrzia aci pînă la sosirea apaşilor, grăbindu-se să plece împreună cu prizonierii. În cazul acesta, situaţia prizonierilor ar fi uşurată datorită cailor; n-ar fi nevoiţi să facă drumul pe jos. Pe lîngă că deplasarea pe cai va fi mai puţin dificilă, apare şi speranţa ca, în drum către satele kiowaşilor, să fie eliberaţi de-ai lor. Altminteri, fără cai, n-ar fi exclus ca domnii kiowaşi să-i ucidă chiar aici, la repezeală, ca să