— Părinţii, spuse Harry, nu ar trebui să îşi lase în urmă  copiii decât... decât dacă nu au de ales.

— Harry... spuse Hermione, întinzând o mână în semn de consolare, dar Harry o dădu la o parte şi se îndepărtă, cu ochii  aţintiţi asupra focului pe care îl crease Hermione.

Cândva vorbise cu Lupin din şemineul acela, căutând  răspunsuri despre James, şi Lupin îl încurajase. Chipul chinuit şi palid al lui Lupin părea să plutească acum în faţa lui. Simţi  un val copleşitor de regret. Nici Ron şi nici Hermione nu spuseră nimic, dar Harry era sigur că se uitau unul la altul pe la spatele lui, vorbindu-şi în şoaptă. Se întoarse şi îi surprinse mutându-şi imediat capetele în altă direcţie.

— Ştiu că nu ar fi trebuit să îl fac laş.

— Nu, nu ar fi trebuit, întări Ron numaidecât.

— Dar se comportă ca şi când ar fi.

— Chiar şi aşa... spuse Hermione.

— Ştiu, recunoscu Harry. Dar dacă asta îl va face să se întoarcă la Tonks, înseamnă că a meritat, nu?

Nu putea să îşi reprime tonul rugător al vocii. Hermione părea înţelegătoare, dar Ron, nehotărât. Harry îşi coborî  privirea, gândindu-se la tatăl său. Oare James l-ar fi susţinut  pe Harry în legătură cu ce îi spusese lui Lupin sau ar fi fost  supărat pentru modul în care fiul său se purtase cu vechiul lui  prieten?

Bucătăria cufundată în linişte părea să reverbereze de pe urma şocului acelei scene şi a reproşurilor nerostite ale lui Ron  şi Hermione. Profetul zilei pe care îl adusese Lupin era încă pe masă, iar de pe prima pagină, chipul lui Harry se uita înspre tavan. El făcu un pas spre ziar şi se aşeză, îl deschise la  nimereală şi se prefăcu a citi. Nu putea să asimileze cuvintele,  mintea îi era încă prea plină de ce discutase cu Lupin. Era sigur că Ron şi Hermione îşi reluaseră mica discuţie de partea  cealaltă a Profetului. Dădu o pagină zgomotos şi atenţia îi fu atrasă de numele lui Dumbledore. Trecură câteva clipe înainte să-şi dea seama ce reprezenta fotografia în care era înfăţişată o familie.

Sub fotografie scria: Familia Dumbledore (de la stânga la  dreapta): Albus, Percival ţinând-o în braţe pe Ariana, nounăscută, Kendra şi Aberforth. Interesat, Harry cercetă poza cu  mai mare atenţie. Tatăl lui Dumbledore, Percival, era un bărbat  chipeş, ai cărui ochi păreau să scânteieze chiar şi în poza aceea veche şi ştearsă. Bebeluşul, Ariana, era puţin mai mare decât o pâine şi la fel de nedesluşită. Mama, Kendra, avea părul negru ca tăciunele, strâns sus în coc. Chipul ei amintea puţin de trăsăturile unei sculpturi. În timp ce-i studia ochii negri,  pomeţii înalţi şi nasul drept, orânduiţi perfect deasupra rochiei  de mătase pe gât pe care o purta, lui Harry îi veniră în minte fotografiile de amerindieni. Albus şi Aberforth purtau jachete asortate, cu gulere din dantelă, şi aveau părul de aceeaşi  lungime, până la umăr. Albus părea să fie cu câţiva ani mai  mare, dar, în afară de aceasta, cei doi băieţi semănau foarte bine, pentru că poza fusese făcută înainte ca Albus să-şi fi spart nasul şi înainte să fi început să poarte ochelari.

Familia părea destul de fericită şi normală, aşa cum  zâmbea senin, din ziar. Braţul micuţei Ariana ieşea uşor din  şalul în care era înfăşurată. Harry se uită deasupra fotografiei şi  citi titlul:

Fragment exclusiv din

BIOGRAFIA LUI ALBUS DUMBLEDORE de Rita Skeeter Gândindu-se că nu avea cum să îl facă să se simtă mai rău decât se simţea acum, Harry începu să citească:

Mândră şi îngâmfată, Kendra Dumbledore nu a putut suporta  să rămână în Mauld-on-the-Wold după scandalul arestării şi  închiderii soţului ei în Azkaban. Drept urmare, a decis să îşi  mute familia în Peştera lui Godric, satul care avea să devină  celebru mai târziu drept locul unde Harry Potter a reuşit să  scape miraculos de Ştim-Noi-Cine.

La fel ca şi în Mauld-on-the-Wold, în Peştera lui Godric locuiau multe familii vrăjitoreşti, dar, dat fiind că nu cunoştea  pe nimeni, avea să evite curiozitatea celor din satul unde locuiseră înainte, în privinţa crimelor soţului ei. Refuzând în mod repetat încercările prietenoase ale noilor vecini magici, se asigură cât de curând că ea şi familia ei aveau să fie lăsaţi în  pace.

„Mi-a trântit uşa în faţă când m-am dus să-i urez bun  venit şi să-i ofer nişte prăjituri de casă", povesteşte Bathilda  Bagshot. „În primul an de când au venit, nu Uam văzut decât pe cei doi băieţi. Nici nu aş fi ştiut că avea şi o fiică, dacă nu aş fi  cules plangentine la lumina lunii, în iama după ce s-au mutat,  şi n-aş fi văzut-o pe Kendra în timp ce-o scotea pe Ariana în  grădina din spate. A plimbat-o o dată pe peluză, ţinând-o  strâns, şi apoi a dus-o înapoi în casă. N-am ştiut ce să cred." Se pare că ea s-a gândit că mutarea în Peştera lui Godric era ocazia perfectă pentru a o ascunde pe Ariana o dată pentru totdeauna, ceva ce plănuise probabil de ani întregi.

Sincronizarea era importantă. Ariana abia dacă împlinise şapte ani când a dispărut complet şi şapte este vârsta la care majoritatea experţilor consideră că trebuie să se fi manifestat talentul magic, în cazul în care aşa ceva exista. Nimeni dintre cei care mai sunt încă în viaţă nu îşi aminteşte ca Ariana să fi  dat vreodată dovadă de cea mai mică aptitudine magică. Aşadar, pare evident că, astfel, Kendra a decis să ascundă  existenţa fiicei ei mai degrabă decât să suporte ruşinea de a fi  dat naştere unei Non. Mutându-se departe de prietenii şi vecinii  care o cunoscuseră pe Ariana, a facilitat, bineînţeles, închiderea  acesteia. Puţinii oameni care au ştiut în acel moment de existenţa ei nu aveau să divulge în mod sigur secretul, printre aceştia fiind şi cei doi fraţi ai ei, care evitau întrebările ciudate,  răspunzând aşa cum îi învăţase mama lor: „Sora mea are sănătatea prea şubredă pentru a merge la şcoală".

Săptămâna viitoare: Albus Dumbledore la Hogwarts - Premiile şi  înşelăciunile. Harry se înşelase: ce citise chiar îl făcuse să se simtă mai