rău decât înainte. Se uită din nou la fotografia  familiei aparent fericite. Oare era adevărat? Cum ar fi putut să  afle? Voia să se ducă la Peştera lui Godric, chiar dacă Bathilda  nu era în stare să-i vorbească, voia să viziteze locul unde el şi  Dumbledore pierduseră amândoi oameni dragi. Era pe cale să  lase jos ziarul, pentru a le cere părerea lui Ron şi Hermione,  când o pocnitură asurzitoare răsună în toată bucătăria.

Pentru prima dată în ultimele trei zile, Harry uitase complet de Kreacher. Primul lucru care îi trecu prin minte fu că Lupin  dăduse din nou buzna în cameră şi, pentru o fracţiune de secundă, nu luă în seamă grămada de membre care se zbăteau,  apărută ca din senin lângă scaunul lui. Se ridică repede în  picioare, în vreme ce Kreacher se descâlci de unul singur, făcu o plecăciune adâncă în faţa lui Harry şi spuse răguşit:

— Stăpâne, Kreacher s-a întors cu tâlharul Mundungus  Fletcher. Mundungus se culese de pe jos şi îşi scoase bagheta,  însă Hermione fu mult mai rapidă decât el.

— Expelliarmus!

Bagheta lui Mundungus îi zbură din mână şi Hermione o prinse. Cu o privire sălbatică, Mundungus dădu să fugă pe scări: Ron îl placă şi Mundungus se prăbuşi pe podeaua de piatră, cu o bufnitură seacă.

— Ce e? răcni el, zvârcolindu-se şi încercând să se elibereze din strânsoarea lui Ron. Ce-am făcut? Aţi asmuţit un afurisit de spiriduş pe mine, ce-am făcut, dă-mi drumu', dă-mi drumu'  sau...

— Nu prea eşti în poziţia de a profera ameninţări, spuse Harry. Aruncă de-o parte ziarul, traversă bucătăria din câţiva  paşi şi căzu în genunchi lângă Mundungus, care încetă să se mai zvârcolească, părând în schimb îngrozit. Ron se ridică,  gâfâind, şi îl privi pe Harry cum îşi îndrepta bagheta direct spre nasul lui Mundungus. Acesta duhnea a transpiraţie stătută şi a  fum de ţigară, avea părul murdar şi roba pătată.

— Stăpâne, Kreacher îşi cere scuze că a adus hoţul cu întârziere, spuse spiriduşul. Fletcher ştie cum să nu se lase prins, are multe ascunzători şi complici. Cu toate acestea,  Kreacher a reuşit să îl încolţească până la urmă.

— Te-ai descurcat foarte bine, Kreacher, spuse Harry şi  spiriduşul făcu iarăşi o plecăciune adâncă.

— Bun, îţi voi pune nişte întrebări, îi spuse Harry lui  Mundungus, care strigă imediat:

— Am intrat în panică, da?! N-am vrut niciodată să vin, fără  supărare, amice, da' eu nu m-am oferit niciodată voluntar să  mor pentru tine şi nenorocitu' de Ştim-Noi-Cine a venit direct  spre mine şi oricine altcineva şi-ar fi luat tălpăşiţa, de la început am zis că nu voiam să vin...

— Pentru informaţia ta, să ştii că nimeni altcineva dintre noi  nu a mai Dispărut, spuse Hermione.

— Ei, bravo, bine că sunteţi voi toţi eroi, dar eu n-am pretins nicio clipă că aş fi vrut să mă sinucid...

— Nu ne interesează de ce l-ai lăsat baltă pe Ochi-Nebun,  spuse Harry, apropiindu-şi bagheta de ochii injectaţi, cu pleoape căzute, ai lui Mundungus. Ştiam deja că erai un laş de doi bani.

— Păi atunci, de ce naiba sunt vânat de spiriduşi de casă?  Sau iar e vorba de pocalele alea? Nu mai am nici unu', că altfel  ţi le-aş fi dat...

— Nu este vorba nici despre pocale, deşi te apropii, spuse Harry. Taci din gură şi ascultă.

Era minunat să aibă ceva de făcut, cineva de la care să pretindă măcar o fărâmă de adevăr. Bagheta lui Harry era acum atât de aproape de nasul lui Mundungus, încât acesta se uita cruciş,  încercând să n-o piardă din ochi.

— Când ai furat din casa asta absolut tot ce era de valoare...  Începu Harry, dar Mundungus îl întrerupse din nou.

— Lu' Sirius nu i-a păsat niciodată de toate gunoaiele alea... Se auziră paşi repezi, o străfulgerare de cupru strălucitor, o  bufnitură şi un strigăt de durere: Kreacher sărise asupra lui  Mundungus si îl lovise cu o tigaie în cap.

— Dă-l jos, dă-l jos de pe mine, bagă-l în cuşcă! strigă  Mundungus, ghemuindu-se, în timp ce Kreacher ridica din nou tigaia cea grea.

— Kreacher, nu! strigă Harry.

Braţele subţiri ale lui Kreacher tremurau din cauza greutăţii tigăii, pe care o ţinea în continuare deasupra capului.

— Poate încă o dată, stăpâne Harry, ca să fie cu noroc? Ron  râse.

— Avem nevoie de el conştient, Kreacher, dar dacă va fi  nevoie de convingere, tu vei face onorurile, zise Harry.

— Mulţumesc frumos, stăpâne, spuse Kreacher, făcând o plecăciune şi dându-se puţin înapoi, fără a-şi dezlipi ochii mari şi spălăciţi de pe Mundungus, pe care îl privea cu ură.

— Când ai luat din casă toate obiectele de valoare pe care ai  reu- şit să pui mâna, începu Harry pentru a doua oară, ai luat şi nişte lucruri din dulăpiorul din bucătărie. Printre ele era şi  un medalion.

Lui Harry i se uscă dintr-odată gura: simţea că şi Ron, şi  Hermione erau încordaţi şi emoţionaţi.

— Ce ai făcut cu el?

— De ce? întrebă Mundungus. E valoros?

— Încă îl mai ai! strigă Hermione.

— Ba nu, nu-l mai are, spuse Ron cu viclenie. Se întreabă  doar dacă ar fi trebuit să ceară mai mulţi bani pe el.

— Mai mulţi? făcu Mundungus. Păi n-ar fi fost deloc greu să  fi luat mai mult... l-am dat pe degeaba, fir-ar să fie, nu? N-am  avut de ales.

— Cum adică?

— Vindeam lucruri pe Aleea Diagon şi vine una la mine şi  mă întreabă dacă am autorizaţie să vând obiecte magice. Băgăcioasa naibii! Voia să-mi dea amendă, da' i-a plăcut medalionu' şi mi-a zis că-l ia şi să mă consider norocos că numi mai dă amendă de data asta.

— Cine era femeia aceea? întrebă Harry.

— Nu ştiu, o cotoroanţă de la minister. Mundungus se gândi  o clipă şi fruntea i se încreţi.

— Scundă. Cu o fundă pe cap. Se încruntă şi apoi adăugă:

— Arăta ca o broască râioasă.

Lui Harry îi scăpă din mână bagheta - ea îl lovi pe Mundungus peste nas şi aruncă scântei roşii spre sprâncene, care îi luară  foc.

— Aquamenti! strigă Hermione şi un jet de apă ţâşni din  bagheta ei, stropindu-l şi aproape înecându-l pe Mundungus.

Harry se uită în