Capitolul XII

Magia înseamnă putere

Cu cât se apropia de sfârşit luna august, cu atât pătratul  acoperit cu iarbă neîngrijită din piaţa unde era Casa Cumplită  se usca mai tare, până când ajunse aspru şi maroniu. Locatarii  de la numărul doisprezece nu erau văzuţi niciodată de vecini, la  fel ca şi casa de la numărul doisprezece. Încuiaţii care locuiau în piaţa aceea acceptaseră de mult greşeala amuzantă în  numerotarea caselor, care făcuse ca numărul unsprezece să fie urmat de treisprezece.

Şi totuşi, piaţa atrăgea acum câţiva vizitatori, care păreau foarte intrigaţi de această anomalie. Abia dacă trecea o zi fără ca  unul sau doi oameni să nu vină în scuar fără alt scop - sau cel  puţin aşa părea - decât acela de a se sprijini de gardul din faţa  numerelor unsprezece şi treisprezece şi de a privi linia subţire unde se întâlneau cele două case. Vizitatorii nu erau niciodată  aceiaşi două zile la rând, deşi toţi păreau să aibă o aversiune faţă de hainele obişnuite. Majoritatea londonezilor care treceau pe lângă ei erau obişnuiţi cu oamenii excentrici şi nu prea îi  băgau în seamă, deşi unii mai aruncau câteodată o privire peste umăr, întrebându-se de ce ar purta cineva pelerine pe căldura  aceea.

Privitorii aceştia nu prea păreau să aibă satisfacţii de pe urma străjii lor. Din când în când, unul dintre ei făcea un pas  înainte entuziasmat, ca şi când ar fi văzut în sfârşit ceva  interesant, doar pentru a se întoarce dezamăgit. În prima zi din  septembrie, în piaţă erau mai mulţi oameni care pierdeau vremea decât în orice altă zi de până atunci. Şase bărbaţi cu pelerine lungi stăteau de pază tăcuţi şi atenţi, urmărind cu atenţie, ca de obicei, linia dintre casele unsprezece şi  treisprezece, dar motivul pentru care aşteptau părea la fel de neclar ca şi înainte. Când seara veni, aducând cu ea o ploaie răcoroasă pentru prima dată după săptămâni la rând, avu loc  unul dintre momentele acelea inexplicabile, când li se păru că  tocmai erau pe punctul de a observa ceva interesant. Bărbatul  cu chipul schimonosit îi arătă ceva tovarăşului care era cel mai  aproape, un bărbat palid, scund şi îndesat, dădu să înainteze,  dar în clipa următoare, se relaxară în poziţia pasivă de mai  înainte, cu o umbră de frustrare şi dezamăgire pe chip.

Între timp, Harry tocmai intrase pe uşă în casa de la numărul  doisprezece. Fusese cât pe ce să îşi piardă echilibrul când Apăruse pe prima treaptă în faţa uşii de la intrare şi crezuse că  Devoratorii Morţii ar fi putut să îi observe cotul rămas  neacoperit preţ de o secundă. După ce închise uşa cu grijă în  urma lui, îşi dădu jos Pelerina Invizibilă, o puse pe braţ şi merse cu paşi repezi pe holul întunecat, spre o uşă care ducea la  subsol, ţinând strâns un exemplar furat din Profetul zilei.

Fu întâmpinat de obişnuita şoaptă „Severus Plesneală!", apoi învăluit de vântul rece, iar limba i se rulă pentru o clipă.

— Nu eu te-am omorât, spuse el, imediat ce limba îi reveni la poziţia normală, iar apoi îşi ţinu respiraţia cât timp silueta din  praf explodă.

Aşteptă până ajunse la jumătatea scării spre bucătărie, de unde nu îl mai putea auzi doamna Black, şi se scutură de norul  de praf al blestemului, înainte de a striga:

— Am veşti şi n-o să vă placă.

Bucătăria era aproape de nerecunoscut. Acum, toate suprafeţele luceau: oalele şi tigăile de cupru fuseseră lustruite până  prinseseră o strălucire rozalie, blatul mesei din lemn sclipea,  pocalele şi farfuriile aranjate deja pentru cină scânteiau şi ele la  lumina unui foc mare şi vesel, deasupra căruia fierbea un  ceaun. Cu toate acestea, nimic din cameră nu se schimbase radical, cu excepţia spiriduşului de casă care fugea acum spre Harry, îmbrăcat cu un prosop alb imaculat, cu părul din urechi  curat şi pufos ca vata şi cu medalionul lui Regulus atârnându-i  pe pieptul scobit.

— Descalţă-te, te rog, stăpâne Harry, şi să te speli pe mâini înainte de masă, spuse Kreacher cu o voce răguşită, înşfăcând Pelerina Invizibilă şi ducându-se să o atârne de un cârlig pe perete, lângă mai multe robe care tocmai fuseseră spălate.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Ron neliniştit.

El şi Hermione examinaseră până atunci un teanc de notiţe scrise de mână şi hărţi schiţate, care acopereau capătul mesei  lungi de bucătărie, dar acum îl priveau pe Harry cum venea  spre ei, aruncând ziarul peste pergamentele împrăştiate.

O fotografie mare în care era un bărbat cu o figură familiară, cu nasul acvilin şi părul negru, se uita în sus la ei toţi, iar deasupra acesteia stătea scris:

SEVERUS PLESNEALĂ ESTE NUMIT ÎN MOD OFICIAL DIRECTOR  AL ŞCOLII HOGWARTS

— Nu! spuseră Ron şi Hermione răspicat.

Hermione fu mai rapidă, înşfacă ziarul şi începu să citească tare

articolul care însoţea poza.

— „Severus Plesneală, vechi profesor de Potiuni la Scoala  Hogwarts de Magie, Farmece şi Vrăjitorii, a fost numit astăzi  director, cu ocazia celei mai importante dintr-o serie de înlocuiri  de cadre didactice din cadrul vechii şcoli. După demisia fostei  profesoare de Studii despre Încuiaţi, postul ei îi va reveni lui  Alecto Carroui, în timp ce fratele ei, Amycus, va fi noul profesor de Apărare contra Magiei Negre. Primesc cu braţele deschise ocazia de a menţine cele mai importante tradiţii şi valori  vrăjitoreşti. .." Cum ar fi omorâtul şi tăiatul urechilor oamenilor,  bănuiesc! Plesneală, director! Plesneală, în biroul lui  Dumbledore - pe pantalonii lui Merlin! strigă ea, făcându-i să  tresară pe Harry şi pe Ron.

Se ridică brusc şi ieşi ca o furtună din cameră, strigând:

— Mă întorc imediat!

— „Pe pantalonii lui Merlin"? repetă Ron, părând amuzat.

Cred că este foarte supărată.

Trase ziarul spre el şi se uită pe articolul despre Plesneală.

— Ceilalţi profesori nu vor accepta aşa ceva. McGonagall, şi Flitwick, şi Lăstar ştiu cu toţii adevărul, ştiu cum a murit Dumbledore. Nu-l vor accepta pe Plesneală ca director. Şi cine sunt fraţii Carrow?

— Devoratori ai Morţii, spuse Harry. Sunt poze cu ei în ziar. Erau