N-o cunoşti pe Ligia! răspunse Vinicius.

Atunci dă-mi voie să te întreb: tu o cunoşti altfel decât din vedere? Ai vorbit cu ea? I-ai mărturisit dragostea ta?

Am văzut-o mai întâi la havuz, pe urmă am mai întâlnit-o de două ori. Ţine seama că în timpul şederii mele în casa lui Aulus, am locuit într-o aripă lăturalnică, destinată oaspeţilor şi, fiind cu mâna ruptă, nu puteam să mănânc la masa comună. Abia în ajunul zilei în care îmi anunţasem plecarea, am întâlnit-o pe Ligia la cină, dar n-am putut să-i spun nici un cuvânt. A trebuit să-l ascult pe Aulus povestind despre victoriile obţinute în Britania, apoi despre decăderea micilor gospodării din Italia, lucru pe care încă Licinius Stolon{28} se străduise să-l preîntâmpine. În general, nu ştiu dacă Aulus e în stare să vorbească şi despre altceva şi să nu-ţi închipui c-o să reuşim să scăpăm de asta, doar dacă n-o să vrei să-l asculţi vorbind despre decăderea moravurilor în vremea noastră. În curţile lor de păsări cresc fazani, dar nu-i mănâncă, pornind de la principiul că fiecare fazan mâncat apropie sfârşitul puterii romane. A doua oară, am întâlnit-o lângă bazinul de apă din grădină. Ţinea în mână un mănunchi de stuf proaspăt rupt, pe care-l tot cufunda în apă şi stropea cu el irişii ce creşteau în jur. Priveşte genunchii mei. Jur pe scutul lui Heracles că atunci când asupra trupelor noastre se năpusteau hoardele de parţi, genunchii mei nu tremurau, dar au tremurat lângă bazinul acela. Şi, emoţionat ca un flăcăiandru care mai poartă încă bulla adolescenţei la gât, i-am cerşit milă numai din priviri; multă vreme n-am putut să scot o vorbă.

Petronius îl privi cu un fel de invidie parcă.

Fericitule! zise el. Chiar dacă lumea şi viaţa ar fi mai rele decât sunt, ne rămâne un singur lucru întotdeauna bun: tinereţea. După o clipă însă, întrebă: Şi nu i-ai vorbit deloc?

Ba da. Venindu-mi în fire, i-am spus că de curând m-am înapoiat din Asia, că mi-am rupt mâna lângă oraş şi că am suferit cumplit, dar în clipa când trebuie să părăsesc această casă ospitalieră, văd că aici suferinţa are mai mult preţ decât petrecerile oriunde aiurea, că boala aici e mai plăcută decât sănătatea în altă parte. Ea asculta cuvintele mele, tulburată la rândul ei, şi, cu capul plecat, desena ceva cu stuful pe nisipul galben ca şofranul. După aceea ridică ochii, se mai uită o dată la semnele desenate, încă o dată la mine, parcă voind să mă întrebe ceva – şi deodată o luă la fugă ca o hamadriadă{29} din faţa unui faun prost.

Trebuie să aibă ochi minunaţi.

Ca marea – şi m-am pierdut în ei ca într-o mare. Crede-mă, apele Arhipelagului sunt mai puţin azurii. După aceea, a venit micul Plautius şi a început să mă întrebe ceva. Dar eu nu înţelegeam ce spune.

O, Atena! strigă Petronius. Îndepărtează de pe ochii acestui băiat legătura cu care i-a acoperit Eros, căci altfel are să-şi spargă capul, lovindu-se de vreo coloană a templului lui Venus. Apoi se întoarse spre Vinicius:

O, tu, boboc primăvăratec pe arborele vieţii, tu primă mlădiţă verde a viţei! În loc să te duc la casa lui Plautius, ar trebui să poruncesc să te ducă la casa lui Gelocius, unde-i o şcoală pentru băieţii care nu cunosc încă viaţa.

Ce vrei să spui?

Ce-a desenat ea pe nisip? Oare nu numele lui Amor, sau o inimă străpunsă de săgeata lui, sau aşa ceva, din care să poţi deduce că satirii au şi destăinuit la urechea acestei nimfe diferitele taine ale vieţii? Cum ai putut să nu te uiţi la semnele acelea?

Am îmbrăcat toga de mai multă vreme decât îţi închipui, răspunse Vinicius, şi înainte de a sosi micul Aulus am cercetat cu atenţie semnele acelea. Doar ştiu că şi în Grecia şi la Roma, fetele frumoase obişnuiesc să deseneze pe nisip mărturisiri pe care buzele lor nu vor să le rostească… Dar, ghiceşte ce-a desenat?

Dacă e altceva decât am presupus, atunci nu ghicesc.

Un peşte.

Ce spui?

Zic: un peşte. Oare asta să însemneze că în vinele ei curge sânge rece? Nu ştiu! Tu, însă, care m-ai numit boboc primăvăratec pe arborele vieţii, cu siguranţă că ai să înţelegi mai bine semnul acesta.

Carissime{30}! Întreabă-l pe Plinius{31}. El se pricepe la peşti. Dac-ar mai trăi încă bătrânul Apicius{32}, poate că ar şti să-ţi spună ceva despre asta, căci a mâncat în cursul vieţii sale mai mulţi peşti decât ar putea să încapă în golful Neapolis.

Discuţia se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile aglomerate, unde vacarmul îi împiedica să se mai audă. Prin Vicus Apollinis cotiră spre Forum Romanum unde în zilele senine, înainte de apusul soarelui, se adunau gloatele de gură-cască să se plimbe printre coloane, să-şi povestească noutăţi şi să le asculte, să se uite la lecticile cu oameni de vază şi, în sfârşit, să se uite prin magazinele aurarilor, prin librării, prin prăvăliile unde se schimbau banii, prin dughenele cu ţesături, bronzuri şi prin toate celelalte, care se găseau în număr mare în clădirile ce împrejmuiau piaţa peste drum de Capitoliu. O bună parte din Forum, dominat de palat, se afla în umbră. În schimb, coloanele care se ridicau în preajma templelor aşterneau umbre lungi pe plăcile de marmură; erau atât de multe, încât privirile se pierdeau printre ele ca într-o pădure. Uitându-te de la oarecare distanţă, aveai impresia că aceste clădiri şi coloane, sunt îngrămădite una într-alta. Se zăreau ţâşnind unele deasupra altora, în dreapta şi la stânga, se căţărau pe înălţimi, sau se cuibăreau lângă zidul