Aceea a fost perioada din viaţa noastră când am comunicat  cel mai rar. I-am scris lui Albus, descriind, poate fără să mă  gândesc la sentimentele lui, minunile întâlnite în drumul meu,  de la cum scăpasem ca prin urechile acului de himere în Grecia  la experimentele alchimiştilor egipteni. Din scrisorile lui aflam  puţin din viaţa sa de zi cu zi, care bănuiam că era frustrant de monotonă pentru un vrăjitor atât de strălucit ca el. Absorbit de propriile mele experienţe, am fost şocat când am aflat, spre sfârşitul anului dedicat călătoriilor mele, că se petrecuse încă o  tragedie în familia Dumbledore, şi anume moartea surorii lui,  Ariana. Deşi Ariana avea probleme de sănătate de multă vreme,  pierderea ei, la atât de scurt timp după moartea mamei lor, a  avut un efect devastator asupra celor doi fraţi. Toţi cei care au fost foarte apropiaţi de Dumbledore - şi mă consider norocos să  mă număr printre ei - susţin că moartea Arianei şi faptul că  Albus s-a simţit direct responsabil (deşi era nevinovat,

bineîn  eles) şi-au lăsat amprenta asupra lui pentru totdeauna.

Când m-am întors acasă, am găsit un om care suferise cât  cineva având de trei ori vârsta lui. Albus era mai rezervat decât  înainte şi cu mult mai multe griji. Îi era greu şi pentru că  pierderea Arianei nu îi apropiase pe cei doi fraţi, ci, din contră,  îi îndepărtase şi mai mult unul de celălalt. (Aceasta avea să se schimbe odată cu trecerea timpului - mai târziu, au avut o relaţie cordială, dacă nu una apropiată.) Cu toate acestea, din  acel moment, a vorbit doar rareori despre părinţii săi sau despre Ariana, iar prietenii lui au învăţat să nu amintească de ei.

S-a scris mult despre triumfurile din anii care au urmat. Contribuţiile nenumărate ale lui Dumbledore în domeniul  ştiinţei vrăjitoreşti, printre care şi descoperirea celor douăsprezece întrebuinţări ale sângelui de dragon, vor servi  generaţiilor viitoare, la fel ca şi înţelepciunea de care a dat  dovadă în numeroasele hotărâri pe care le-a luat ca Vrăjitor-Şef al Vrăjustiţiei. Încă se mai spune, după atâţia ani, că nu a mai  fost nici un duel vrăjitoresc care să se măsoare cu cel dintre Dumbledore şi Grindelwald, din anul 1945. Cei care au fost de faţă au descris groaza şi admiraţia pe care le-au simţit în timp  ce urmăreau confruntarea dintre acei doi vrăjitori de excepţie. Triumful lui Dumbledore şi consecinţele acestuia asupra lumii  vrăjitoreşti sunt considerate un punct de răscruce în istoria  magiei, comparabil cu instituirea Statutului Internaţional de Tăinuire sau înlăturarea Celui-Ce-Nu-Trebuie-Numit.

Albus Dumbledore nu a fost niciodată mândru sau vanitos, putea să găsească ceva demn de admirat în oricine,  oricât de neînsemnat sau mizerabil, şi cred că pierderile suferite în tinereţe l-au înzestrat cu multă compasiune şi omenie faţă de ceilalţi. Prietenia sa îmi va lipsi nespus, dar pierderea mea este nimic pe lângă cea pe care a suferit-o lumea vrăjitorească. Nu încape nici o îndoială că a fost cel mai admirabil şi cel mai iubit dintre directorii Şcolii Hogwarts. A murit la fel cum a trăit: luptând pentru binele celor mulţi, rămânând până în ultima  clipă la fel de dispus să-i vorbească unui băieţel cu vărsat de dragon cum era în prima zi când l-am cunoscut. Harry termină  de citit, dar continuă să privească la fotografia care însoţea  necrologul. Dumbledore zâmbea binevoitor, aşa cum îi stătea în  obicei, dar cum se uita el aşa pe deasupra ochelarilor în formă  de semilună, dădea impresia că îl examinează pe Harry, a cărui  tristeţe era amestecată cu sentimentul că era oarecum umilit. Până să citească necrologul, credea că îl cunoscuse destul de bine pe Dumbledore, dar, de când îl citise, fusese nevoit să  accepte că abia dacă îl cunoscuse cu adevărat. Niciodată nu îşi  imaginase cum fusese Dumbledore în copilărie sau în tinereţe,  era ca şi când s-ar fi născut aşa cum îl întâlnise Harry,  venerabil, bătrân şi cu părul argintiu. Imaginea unui Dumbledore adolescent era, pur şi simplu, ciudată, la fel ca cea  a unei Hermione proaste sau a unui Homar cu capăt exploziv  prietenos. Niciodată nu se gândise să îl întrebe pe Dumbledore despre trecutul său. Fără îndoială că s-ar fi simţit nelalocul lui,  obraznic chiar, dar, până la urmă, toată lumea ştia că  Dumbledore luptase în duelul legendar cu Grindelwald, iar Harry nu se gândise să îl întrebe cum fusese, aşa cum nu îl întrebase nici despre celelalte succese renumite ale lui. Nu,  întotdeauna discutaseră despre Harry, despre trecutul lui  Harry, despre viitorul lui Harry, despre planurile lui Harry... şi  acum, lui Harry i se părea, în ciuda faptului că viitorul său era  atât de nesigur şi primejdios, că ratase nişte ocazii unice când nu îl întrebase pe Dumbledore mai multe despre el, chiar dacă  singura întrebare personală pe care i-o pusese fusese singura la  care Harry bănuia că acesta nu răspunsese sincer:

— Ce vedeţi dumneavoastră când vă uitaţi în oglindă?

— Eu? Mă văd cu o pereche de ciorapi de lână, călduroşi. După câteva minute de reflexie, Harry rupse necrologul din  Profet, îl împături cu grijă şi îl puse în primul volum de Magie defensivă practică şi folosirea ei împotriva magiei negre. Apoi  aruncă ziarul peste grămada de gunoi şi se întoarse cu faţa la  cameră. Era mult mai ordonată. Singurele lucruri care nu  stăteau la locul lor erau ediţia din ziua aceea a Profetului zilei,  care rămăsese pe pat, şi bucata de oglindă de deasupra lui. Harry traversă camera, dădu la o parte bucata de oglindă de pe Profet şi desfăşură ziarul. Abia dacă se uitase la titlul de pe prima pagină în dimineaţa aceea, când o bufniţă îi livrase ziarul  rulat, şi îl aruncase când văzuse că nu scria nimic despre Capde-Mort. Harry era convins că cei de la minister făceau presiuni  asupra Profetului să treacă sub tăcere ştirile despre Cap-deMort. Drept urmare, abia acum văzu ce îi scăpase. Pe prima  pagină, în partea de jos, era un titlu mai mic,