— Și acum ce-i de făcut? întrebă fata cu părul roșu, adresîndu-se celorlalte.

— Să mai așteptăm, să vedem ce ne spune baba, vorbi grecoaica.

— Dacă mai așteptăm, n-are să ne ghicească niciodată, spuse a treia fată.

— Da, tragedia vieții mele, continuă Gavrilescu. O chema Elsa… Dar m-am resemnat. Mi-am spus: „Gavrilescule, așa a fost să fie. Ceasul rău! Așa sînt artiștii, fără noroc”.

— Vedeți? vorbi din nou fata cu părul roșu. Acum iar se încurcă, și n-o să mai știe cum să iasă.

— Ah, destinul! exclamă Gavrilescu, ridicînd amîndouă brațele în aer și întorcîndu-se spre grecoaică.

Fata îl privea zîmbind, cu brațele împreunate la spate.

— Grecia eternă! exclamă el. N-am mai apucat să te văd.

— Lasă asta! Lasă asta! strigară celelalte două fete apropiindu-se de el. Adu-ți aminte cum ne-ai ales!

— O țigancă, o grecoaică, o evreică, spuse grecoaica privindu-l cu înțeles, adînc, în ochi. Așa ai vrut, așa ne-ai ales…

— Ghicește-ne! strigă fata cu părul roșu, și ai să vezi cît o să fie de frumos.

— Care-i țiganca? Care-i țiganca? întrebară toate trei deodată, înconjurîndu-l.

Gavrilescu se retrase repede și se rezemă de pian.

— Vasăzică, începu el după o pauză, așa-i povestea aici pe la voi. Artist sau muritor de rînd, voi o țineți una și bună: să vă ghicesc țiganca. Și de ce mă rog? Cine a dat ordin?

— Ăsta-i jocul nostru, aici, la țigănci, spuse grecoaica, încearcă și ghicește. N-are să-ți pară rău.

— Dar mie nu mi-e capul la joc, continuă Gavrilescu cu fervoare. Eu mi-am adus aminte de tragedia vieții mele. Căci vedeți, acum înțeleg foarte bine: dacă în seara aceea, la Charlottenburg, n-aș fi intrat cu Elsa într-o berărie… Sau, chiar dacă aș fi intrat, dar dacă aș fi avut bani cu mine și aș fi putut plăti eu consumația, viața mea ar fi fost alta. Dar s-a întîmplat că n-aveam bani și a plătit Elsa. Și a doua zi am umblat peste tot, să caut cîteva mărci să-mi plătesc datoria. Dar n-am găsit. Toți prietenii, toate cunoștințele erau plecate în vacanță. Era vară, era teribil de cald…

— Iar îi e frică, șopti fata cu părul roșu, plecîndu-și privirile în covor.

— Ascultați, că nu v-am spus tot! strigă patetic Gavrilescu. Trei zile n-am găsit bani, și mă duceam în fiecare seară s-o văd pe Elsa, la gazda ei, să mă scuz că nu găsisem bani. Și pe urmă mergeam amîndoi la berărie. Dacă măcar m-aș fi ținut tare și n-aș fi primit să merg cu ea la berărie! Dar, ce vreți? Mi-era foame. Eram tînăr, eram frumos, Hildegard era plecată la băi și mi-era foame. Vă spun drept, erau zile cînd mă culcam nemîncat. Viață de artist…

— Și acum ce-i de făcut? îl întrebară fetele. Căci trece timpul, trece timpul.

— Acum? exclamă Gavrilescu ridicînd din nou brațele. Acum e bine și cald, și-mi place la voi, că sînteți tinere și frumoase, și stați aici, în fața mea, gata să mă serviți cu dulceață și cafea. Dar nu mai mi-e sete. Acum mă simt bine, mă simt perfect. Și-mi spun: „Gavrilescule, fetele acestea așteaptă ceva de la tine. Fă-le plăcerea. Dacă vor să le ghicești, ghicește-le. Dar, atenție! Atenție, Gavrilescule, că dacă iar greșești, te prind în hora lor și nu te mai deștepți pînă la ziuă”.

Ocoli zîmbind pianul în așa fel încît să-l aibă pavăză între el și fete.

— Vasăzică, voi vreți să vă spun care-i țiganca. Ei bine, am să vă spun…

Fetele se aliniară emoționate, fără să scoată un cuvînt, privindu-l în ochi.

— Am să vă spun, reluă el după o pauză.

Apoi întinse brusc, melodramatic brațul către fata acoperită cu voalul verde-pal și așteptă. Fetele împietriră, ca și cum nu le-ar fi venit să creadă.

— Ce are? întrebă tîrziu cea cu părul roșu. De ce nu poate să ghicească?

— I s-a întîmplat ceva, spuse grecoaica. Și-a adus aminte de ceva și s-a pierdut, s-a rătăcit în trecut.

Fata pe care el o socotise țigancă înainta cîțiva pași, luă tava cu cafele și, trecînd prin fața pianului, șopti zîmbind întristată:

— Eu sînt evreica…

Apoi dispăru tăcută după un paravan.

— Ah! exclamă Gavrilescu lovindu-se cu palma pe frunte. Ar fi trebuit să înțeleg. Avea ceva în ochi care venea de foarte departe. Și avea un voal prin care se întrezărea tot, dar exista totuși un voal. Era ca în Vechiul Testament…

Brusc, fata cu părul roșu izbucni în rîs.

— Nu ne-a ghicit boierul! strigă. N-a ghicit care-i țiganca.

Își trecu mîna prin păr și, scuturîndu-se de cîteva ori, pletele îi căzură roșii, aprinse pe umeri. Începu să dănțuiască învîrtindu-se încet, în cerc, bătînd din palme și cîntînd.

— Spune, grecoaico, cum ar fi fost? strigă ea scuturîndu-și pletele.

— Dacă ai fi ghicit-o, ar fi fost foarte frumos, șopti grecoaica. Ți-am fi cîntat și ți-am fi dănțuit și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost foarte frumos.

— Ar fi fost foarte frumos, repetă Gavrilescu cu un zîmbet trist.

— Spune-i, grecoaico! strigă țiganca oprindu-se în fața lor, dar continuînd să bată ritmic din palme și lovind tot mai puternic cu piciorul gol pe covor.

Grecoaica se furișă aproape de el și începu să-i spună. Vorbea repede, în șoaptă, clătinînd uneori din cap sau trecîndu-și degetele peste gură, dar Gavrilescu nu izbutea s-o înțeleagă. O asculta zîmbind, cu privirile pierdute, șoptind la răstimpuri: „Ar fi fost frumos!”.

Auzea tot mai puternic piciorul țigăncii lovind în covor cu un sunet surd. Subpămîntean, pînă ce ritmul acela necunoscut și sălbatic i se păru peste putință de suportat și atunci, cu un efort, se repezi la pian și începu să cînte.

— Acum spune-i și tu, țiganco! strigă grecoaica.

O auzi cum se apropie, ca și cum ar fi dănțuit pe o tobă uriașă de bronz, și cîteva clipe în urmă îi simți în spate respirația fierbinte. Gavrilescu se plecă mai mult asupra pianului și-și repezi mîinile cu toată puterea, aproape cu furie, parcă ar fi