Nu se mai gîndea la nimic, furat de melodiile noi, necunoscute pe care le asculta parcă pentru întîia oară, deși îi veneau una după alta în minte, ca și cum și le-ar fi amintit după foarte multă vreme. Tîrziu se opri și atunci își dădu seama că rămăsese singur și că în odaie se făcuse aproape întuneric.

— Unde sînteți? strigă el, ridicîndu-se speriat de pe scaun.

Șovăi cîteva clipe, apoi se îndreptă spre paravanul după care dispăruse evreica.

— Unde v-ați ascuns? strigă din nou.

Încet, călcînd în vîrful picioarelor, ca și cum ar fi vrut să le surprindă, se furișă după paravan. Aici s-ar fi spus că începe o altă odaie care părea că se prelungește într-un coridor întortocheat. Era o odaie curios alcătuită, cu tavanul scund și neregulat, cu pereții ușor ondulați dispărînd și reapărînd din întuneric. Gavrilescu făcu cîțiva pași la întîmplare, apoi se opri să asculte. Chiar în acea clipă i se păru că auzise foșnete și pași repezi trecînd foarte aproape de el, pe covor.

— Unde sînteți? strigă.

Își ascultă ecoul, încercînd să pătrundă cu privirile prin întuneric. I se păru că le zărește pe toate trei pitite într-un unghi al coridorului și porni într-acolo, cu brațele întinse înaintea lui, bîjbîind. Dar după cîtva timp își dădu seama că apucase într-o direcție greșită, căci descoperi coridorul cotind departe, la cîțiva metri pe mîna stîngă, și se opri din nou.

— Degeaba v-ascundeți, că tot am să vă găsesc! strigă el. Mai bine arătați-vă de bunăvoie!

Apoi ascultă încordat, cu ochii țintă asupra coridorului. Nu se mai auzea nimic. Dar parcă aici începea să se simtă căldura și hotărî să se întoarcă și să le aștepte cîntînd la pian. Își aducea foarte bine aminte direcția din care venise și știa că nu făcuse mai mult de douăzeci, treizeci de pași. Întinse brațele și înainta încet, cu prudență. Dar după cîțiva pași dădu cu mîinile de un paravan și se trase îndărăt speriat. Știa bine că, puține clipe în urmă, paravanul nu fusese acolo.

— Ce v-a apucat? strigă. Dați-mi drumul!

I se păru că aude iarăși rîsete înăbușite și foșnete, și atunci prinse curaj.

— Poate credeți că mi-e frică, începu el după o scurtă pauză, silindu-se să pară cît mai bine dispus. Dați-mi voie, dați-mi voie!… adăugă grăbit, ca și cum s-ar fi așteptat să fie întrerupt. Dacă am acceptat să mă joc cu voi de-a v-ați ascunselea, am făcut-o pentru că mi-a fost milă de voi. Ăsta e adevărul: mi-a fost milă de voi. V-am văzut de la început, copile nevinovate, închise aici, într-un bordei, la țigănci, și mi-am spus: „Gavrilescule, fetele astea vor să-ți facă o farsă. Prefă-te că te lași păcălit. Lasă-le să creadă că nu știi să ghicești care-i țiganca. Așa e jocul… Așa e jocul! strigă el cît putu mai tare. Și-acum că ne-am jucat destul, ieșiți la lumină”.

— Ah, în sfîrșit! exclamă Gavrilescu, arătîndu-i triumfător portmoneul. Era acolo unde trebuia să fie.

Numără bancnotele și i le întinse.

— Să-l duci la bordei, spuse bătrîna ridicînd privirile. Gavrilescu se simți apucat de mînă și, întorcînd speriat capul, regăsi lîngă el fata care-l ispitise în poartă. O urmă intimidat, purtînd sub braț pălăria încărcată de obiecte.

— Să le ții bine minte, îi spuse fata. Să nu le încurci: o țigancă, o grecoaică, o evreică…

Traversară grădina, trecînd prin fața clădirii înalte cu acoperișul de olane roșii, pe care o zărise Gavrilescu din stradă. Se opri și, privindu-l o clipă adînc în ochi, izbucni într-un rîs scurt, tăcut. Gavrilescu tocmai începuse să-și transporte diferitele obiecte din pălărie în buzunare.

— Ah! făcu el. Eu sînt artist. Dacă ar fi fost după mine, eu aș fi rămas aici, în boschetele astea, și arătă cu pălăria spre copaci, îmi place natura. Și pe o arșiță ca asta, să poți respira aer curat, în răcoarea asta, ca la munte… Dar unde mergem? întrebă, văzînd că fata se apropie de un gard de lemn și deschide portița.

— La bordei… Așa a spus baba…

Îl apucă din nou de braț și-l trase după ea. Intrară într-o grădină neîngrijită, cu trandafiri și crini pierduți printre bălării și tufe de măceș.

Căldura începea să se simtă din nou și Gavrilescu șovăi, dezamăgit.

— Îmi făcusem iluzii, spuse. Venisem pentru răcoare, pentru natură…

— Așteaptă pînă oi intra în bordei, îl întrerupse fata, arătîndu-i cu brațul o căsuță veche, părînd pe jumătate părăginită, care se deslușea în fundul grădinii.

Gavrilescu își puse pălăria pe cap și o urmă posomorît. Dar cînd ajunse în tindă, simți că inima începe să-i bată din ce în ce mai puternic și se opri.

— Sînt emoționat, spuse, și nu îmi dau seama de ce…

— Să nu bei prea multă cafea, șopti fata deschizînd ușa și împingîndu-l înăuntru.

Era o încăpere ale cărei margini nu le putea vedea, căci perdelele erau trase și în semiîntuneric paravanele se confundau cu pereții. Începu să înainteze, călcînd pe covoare din ce în ce mai groase și mai moi, ca și cum ar fi călcat pe saltele, și cu fiecare pas bătaia inimii i se accelera, pînă ce îi fu frică să mai înainteze și se opri. În acea clipă se simți deodată fericit, parcă ar fi fost din nou tînăr și toată lumea ar fi fost a lui, și Hildegard ar fi fost de asemenea a lui.

— Hildegard! exclamă el adresîndu-se fetei. Nu m-am mai gîndit la ea de douăzeci de ani. A fost marea mea dragoste. A fost femeia vieții mele!

Dar întorcînd capul, își dădu seama că fata plecase. Simți atunci în nări un parfum sfios și exotic și odată auzi bătînd din palme și odaia începu să se lumineze într-un chip misterios, ca și cum perdelele ar fi fost trase încet, foarte încet, una după alta, lăsînd să pătrundă treptat lumina după-amiezii de vară. Dar Gavrilescu avu timp să observe că nici o perdea nu se mișcase, înainte de a