— Încă îi mai aud, Louis, şi îi miros, spuse Ultimul în Interplanetară. Stânca neagră deveni o fereastră întunecată. Un Păpuşar Pierson dansa şi nenumăraţi alţii în spatele lui se mişcau după acelaşi model; o pădure întunecată de şerpi cu un singur ochi.

Louis era amuzat.

— Dansezi în întuneric?

Ultimul se roti.

— Este un test de agilitate. Întunericul era destul de obişnuit, cu multă, multă vreme în urmă. Nu este imposibil ca întunericul să vină la oricare dintre noi.

Deci: se testaseră unii pe alţii, pentru privilegiile împerecherii, precum în Birourile Fertilităţii de pe Pământ. Ultimul îşi lustruia talentele.

— Pe cine poţi să auzi?

— Compania lui Valavirgillin. Chiar dacă uşile caroseriei de mărfuri sunt închise, pot să le disting vocile. Se organizează să-şi apere vehiculele. Acum sunt în mişcare şi înconjuraţi de Vampiri. Vrei să auzi?

— O clipă. Mă întreb, ce-au înţeles din dansul tău observatorii noştri Demoni.

— Cel mic şi-a schimbat poziţia constant. Cel mare a rămas nemişcat. Vrei să-l capturezi?

— … Nu.

— Ataşază-ţi translatorul de centrul reţelei. O să transmit.

Louis traversă apa puţin adâncă, până la stâncă. Rămăsese doar o uşă confuză spre Păpuşarii Pierson ce dansau în întuneric. Un punct negru, ca o inimă deschisă, plutea nesusţinut la nivelul nasului. Louis îşi apăsă translatorul peste el.

Auzea voci umane suprapuse peste strigăte animalice, de la bas până la tenor şi mai sus, agonie, şi furie, şi presiune. O dată, distinse un strigăt de surpriză şi durere, mai multe ţipete, apoi o bufnitură surdă, ca şi cum un cadavru ar fi căzut peste reţea. Altă dată, o auzi pe Valavirgillin strigându-şi ordinele, aşa cum nu făcuse niciodată în prezenţa sa. Altă dată, auzi doar un talmeş-balmeş de gemete.

După mai multe minute, ţipetele Vampirilor se stinseră. Apoi, extrem de supărător, izbucni o voce rece, muzicală şi învăluitoare, ce nu semăna a vorbire. Încetă la fel de brusc, lăsând în urmă o linişte inexplicabilă.

Vala se îndreptase spre aval, pentru că din direcţia amonte Vampirii reveneau de la vânătoare. Se deplasaseră mai bine de o zecime de zi, până ce se limpezise totul. Capete negre lustruite se iviseră la suprafaţa apei: Oamenii Fluviului ţineau ritmul cu ei.

Vehiculul Unu continua să înainteze, când Beedj deschise uşile caroseriei platformei de marfă şi intră înăuntru.

Vala aştepta.

Ceva greu se rostogoli afară.

Paroom. Săriră cu toţii pe el, să-l facă bucăţele, în timp ce prietenii săi loveau de sus şi de jos. Un Vampir o sfâşie pe Perilack. Vala aştepta.

Beedj urcă din nou lângă ea.

— Este mort, spuse el. Perilack nu arată prea rău. I-am spălat zgârieturile cu alcool. Crezi că o ajută cu ceva?

Vala aprobă din cap şi se întrebă dacă Buciuma şi Harpster se vor simţi ofensaţi… dacă vor înţelege de ce cadavrul lui Paroom fusese lăsat străinilor… Nu aminti nimic din toate astea urmaşului lui Thurl. Fusese în întregime propria ei decizie.

O fâneaţă se întindea departe de Fluviu. Părea un loc bun de vânătoare. Valavirgillin îi ţinea pe toţi grupaţi, şi îi obligase să poarte măştile din ştergare. Mai erau Vampiri prin împrejurimi.

Vala încărcase în vehicul baloturi de pânză şi ţesături din depozitele docului. Le oferise lui Rooballabl şi Fudghabladl o fâşie lungă de material ca un tifon pentru a prinde peşti. Se dovedise extrem de eficientă, şi acum aveau peşte la dispoziţie, pentru oricine ar fi dorit să mănânce.

Giganţii Ierbii găsiră o iarbă de râu acceptabilă. Exista mult vânat împrejur. Roşii şi Culegătorii nu mai aveau nevoie să aştepte focul. Oamenii Maşină pregătiseră o oală, plină cu rădăcini şi carne, gata să fiarbă.

Echipajul său se hrănea acum.

În timp ce aştepta, îşi examina cu atenţie oamenii. Tegger arăta mult mai bine, după ce mâncase. Forn şi Barok îşi pregăteau împreună cina. Era greu de spus dacă le mai era ruşine de contactul corporal.

Buciuma şi Harpster îngenuncheaseră la o distanţă de vreo douăzeci de lungimi de om, şi bine făcuseră, pentru că se hrăneau şi ei. Demonii găsiseră un hominid din Poporul Fermierilor, probabil un captiv al Vampirilor, căzut pe drumul spre Cuibul din Umbră. Se opriseră brusc şi acum trăgeau cadavrul în campus.

Din când în când, Vampirii mai apăreau din trecătoare. Vânzoleala din jurul Cuibului din Umbră îi atrăgea. În cele din urmă, Vala îşi dădu seama că trebuie să treacă pe acolo.

Treptat, poate numai din cauza foamei, starea ei de spirit se întunecase. Un capriciu extravagant o îndemnă să se îndrepte spre Demoni.

Buciuma o văzu venind. Ea îi ieşi în întâmpinare, pentru a nu se apropia prea mult.

— N-ai mâncat încă, spuse ea.

— Curând.

— O să ţi se îmbunătăţească starea de spirit. Am scăpat, Valavirgillin. Suntem liberi şi avem o poveste cu care nu se poate măsura nici un hominid.

— Buciuma, oare ce am realizat noi aici?

— Nu-ţi înţeleg punctul de vedere.

— Am venit. Ne-am croit drum în sus, am utilizat aproape toată ţesătura lui Louis Wu. Ne-am croit drum în jos. Am ucis câţiva Vampiri şi i-am alungat pe ceilalţi în ploaie. Ne-am pierdut un vehicul, l-am pierdut pe Paroom. Cu ce ne-am mai putea făli?

— Am salvat-o pe Foranayeedli. Tu ai încărcat în vehiculul tău zece greutăţi de om de vechi ţesături, minunat păstrate.

Vala ridică din umeri. Într-adevăr, putea să scoată un profit din ceea ce colectase de la docuri. Şi nu era vorba numai de ţesături. Iar Forn… desigur.

Femeia Demon aruncă o coastă curăţată de carne şi se apropie şi mai mult.

— Şefa, am pus capăt infestării Vampirilor.

— Vai, Buciuma, doar i-am alungat! Acum se vor răspândi peste tot în jurul nostru. Infestarea va deveni şi mai rea.

— Vor fi cu mult mai puţini, într-o generaţie, în patruzeci sau cincizeci de falani, spuse sec femeia Demon. Acum, făleşte-te! Amână răzbunarea.

— Nu văd de ce.

— Valavirgillin, ai simţit atracţia miasmei de Vampir. Nici un hominid nu-i rezistă, nici măcar un Păstor Roşu. Nu-ţi dai seama că, totodată, ei secretă acest parfum, pentru a-şi atrage o