Bătrînul înălță privirile spre cer.

— Curînd va apune soarele, vorbi rar, gînditor. Trebuie să ne grăbim… Mîine seară, secretarul lui Gödel, la Princeton, va găsi pe birou demonstrația dumitale. Îi va lua o bună parte din noapte ca s-o înțeleagă, dar îndată ce-o va înțelege va alerga s-o comunice Maestrului. Deci, poimîine dimineață, toți marii matematicieni și logicieni de la Princeton vor afla. În 24 sau, cel mult, 48 de ore, te vor căuta cu telefoanele.

— Nu am telefon…

— Nu-ți vor telefona dumitale, ci la Ambasada americană și la facultate. Pentru că, dacă te vor înțelege, și eu cred că Gödel și încă doi, trei au să te înțeleagă – se vor înspăimînta. Și te asigur că de data aceasta nu se va mai repeta cazul lui Einstein, nici al lui Heisenberg… Înțelegi la ce fac aluzie…

— Înțeleg, răspunse Orobete.

— Deci, trebuie să reziști trei, cel mult patru zile…

Se ridică brusc de pe bancă și, apucîndu-i amîndouă mîinile, i le strînse lung, cu căldură.

— Și acum, trebuie să ne despărțim. Dar adu-ți aminte de ce scrie Francesco da Barberino[4]: sed not omnia omnibus possint glossari.

— „Nu tot ce-am făcut”, traduse visător Orobete, „poate fi explicat pentru toți”.

— E exact… Știi cum să te întorci acasă?

— Știu, Maestre, răspunse Orobete stăpînindu-și anevoie emoția. Nu e departe…

§

Văzuse mașina staționînd în fața casei, dar uită de ea o clipă după ce o văzuse. Tocmai scosese cheia și se pregătea să descuie, cînd milițianul apăru lîngă el și-i puse mîna pe umăr.

— Tovarășul Orobete Constantin, întrebă cu un glas uscat, neutru, student la Facultatea de matematică?

— Eu sînt. Dar…

— Poftiți cu mine, îl întrerupse milițianul. Vă așteaptă tovarășul Decan Irinoiu.

Intrînd în mașină, se plecă spre șofer și-i spuse, cu același glas uscat.

— Anunță că s-a întors. Precizează și ora: 6:25.

Orobete zîmbi, foate bine dispus.

— Dacă e vorba de precizie, spuse, un cronometru ar indica 6:26 și 18 secunde. Din fericire, nici dumneata nici eu n-avem ceasuri-cronometru. Costă o avere. Și un cercetător german a arătat că, dacă e purtat necontenit, chiar cel mai bun cronometru pierde, după 85 de ani, o fracțiune de secundă. E drept, o fracțiune neglijabilă; 3 miimi de secundă…

Milițianul îl ascultase indiferent, clătinînd la răstimpuri din cap. Tîrziu, se aplecă din nou spre șofer.

— Ne lași la intrarea principală, dar ne aștepți tot acolo de unde am plecat.

Coborî sprinten, apoi îl așteptă pe Orobete să coboare, și-i luă brațul. Tînărul zîmbi din nou, parcă și mai bine dispus, dar nu spuse nimic. Portarul fusese desigur avertizat, pentru că îi întîmpină la capătul coridorului și îi conduse grăbit, cu oarecare solemnitate, la ascensor. Intră după ei, apăsă pe buton și, cînd ascensorul se opri, ieși cel dintîi și porni tot atît de grăbit spre cabinetul Decanului. Milițianul bătu de două ori în ușă, apoi o deschise larg.

— Orobete Constantin! exclamă Irinoiu ridicîndu-se de la birou. Ce mi-ai făcut, Orobete?

Tînărul se înclină politicos, apoi ridică fruntea și întrebă:

— Ce v-am făcut, domnule Decan?

— Unde ai dispărut?

— Mi-ați spus să nu mai vin la facultate decît așa cum mă descrie certificatul medical. Azi dimineață, n-am îndrăznit să intru, deși trebuia să prezint o lucrare la seminarul de calcul diferențial. Am plecat spre Cotroceni. Așa, oarecum la întîmplare, sperînd să-mi întîlnesc omul care mi-a făcut încurcătura. Și am avut noroc. N-a trecut un ceas și l-am întîlnit. Am umblat mult, am stat de vorbă. Adică, a vorbit mai mult el. Tot lucruri interesante. Interesante mai ales pentru mine. Apoi, pe la 5:30, ne-am despărțit, și m-am îndreptat spre casă. După cum vă poate confirma tovarășul milițian, am ajuns la 6:25.

Irinoiu îl ascultase încruntat, frecîndu-și la răstimpuri mîinile.

— Ai dispărut! șuieră printre dinți. Și nu numai că ai dispărut, dar…

Dădu cu ochii de milițian și se întrerupse.

— Dumneata poți aștepta pe coridor. Mi-a telefonat adineauri tovarășul Inspector. Va fi aici dintr-un moment la altul.

Cînd ușa se închise în urma milițianului, Irinoiu se așeză la birou, extenuat.

— Nu mă așteptam la atîta nerecunoștință, spuse fără să-și ridice ochii. Noi, care am făcut atîtea pentru tine, care, aș putea spune, te-am crescut părintește! Eu, care mă lăudam cu tine, care spuneam în dreapta și-n stînga că ai geniu matematic…

— Dar ce-am făcut, domnule Decan? întrebă din nou tînărul, de astă dată cu gravitate. Am umblat cinci ceasuri pe străzi…

— Minți! strigă Irinoiu lovind cu pumnul în birou. Ai dispărut de-acasă miercuri seara; îndată ce-am fost informați, am trimis doi milițieni să te caute la domiciliu.

— Dar de-abia acum sîntem miercuri seara. Și încă nu s-a înserat de-a binelea…

Decanul îl privi curios, cu oarecare teamă.

— Atunci ori ești amnezic, ori vrei să-ți bați joc de mine. Stai jos!

Orobete se așeză cuminte pe unul din scaunele din fața biroului.

— Ai dispărut trei zile și trei nopți, rosti solemn Irinoiu. Azi sîntem sîmbătă 19 mai. Uite aici calendarul.

Tînărul își trecu de mai multe ori palma dreaptă pe frunte, apoi figura i se lumină de un zîmbet timid, enigmatic.

— Deci, șopti ca și cum și-ar fi vorbit sieși, patru zile și patru nopți… Și eu eram sigur că n-au trecut decît vreo 5 ceasuri. Știam cu precizie ora, dar nu și ziua. Trăiam în primul micro-ciclu, dar nu și în al doilea. E drept, timpul poate fi comprimat, așa cum poate fi și dilatat. Dar e curios că nu mă simt obosit, că nu mi-e somn și nu mi-e foame. Și, adăugă frecîndu-și obrazul, e curios că nu mi-a crescut barba de trei zile…

În acea clipă ușa se deschise și intră un bărbat între două vîrste, cu părul rar, presat cu mare grijă pe creștetul capului, îmbrăcat primăvăratec, deși discret, aproape sobru. Irinoiu se ridică brusc de pe fotoliu și, întîmpinîndu-l, îi strînse îndelung mîna. Orobete se ridică și el și se înclină politicos.

— Constantin Orobete, spuse.

— Tovarășul Inspector Albini, explică Irinoiu, a ținut să te