— Vasăzică dumneata ești misteriosul personaj, îl întrerupse Albini, apropiindu-se de Orobete și întinzîndu-i mîna. Misteriosul personaj pe care-l căutăm de trei zile și trei nopți. Stai, te rog, jos, adăugă așezîndu-se pe celălalt fotoliu din fața biroului. Știu că tovarășul Decan nu fumează dar poate dumneata…

— Nu, mulțumesc, nici eu nu fumez, spuse Orobete.

— Eu am mare slăbiciune pentru țigările englezești, continuă Albini scoțîndu-și tabacherea. Știu de la tovarășul profesor Dorobanțu că ai geniu matematic – și țara are mare nevoie de savanți ca dumneata. Dar deocamdată, astă seară, sînt curios să aflu mai mult despre întîlnirile cu Jidovul rătăcitor… Mi-a povestit tovarășul Decan cum ți-a schimbat bandajul de la un ochi la celălalt, adăugă zîmbind – și de asemenea sînt curios să știu unde ai umblat, sau unde te-ai ascuns, trei zile și trei nopți.

— Orobete crede că n-a lipsit de-acasă decît cinci ceasuri, îl întrerupse Irinoiu.

Albini îi privi pe rînd, ca și cînd n-ar fi fost sigur că a auzit bine.

— Adică? Ce-ar vrea să însemne asta?

— Am avut impresia că ne aflăm în seara aceleiași zile cînd am plecat desperat pe străzi și l-am întîlnit a doua oară pe bătrînul care îmi schimbase bandajul. Că sîntem, adică, miercuri seara. Dar, recunosc m-am înșelat… Și cu toate acestea, reluă după o pauză, zîmbind din nou, așa cum îi mărturiseam adineauri domnului Decan, nu mă simt obosit, și nici nu par nebărbierit de trei zile…

Albini îl privea curios, învîrtind absent tabacherea între degete.

— Nu încerc să vă povestesc ce mi s-a întîmplat, continuă Orobete, pentru că pare absurd, cu totul neverosimil, și n-o să mă credeți. Să acceptăm ipoteza că am trăit o experiență bizară, para-normală, să-i spunem „extazică”, dar pentru mine a fost hotărîtoare, pentru că mi-a revelat posibilitatea ecuației absolute. Dacă reușim s-o descifrăm – nu vorbesc numai de mine, vorbesc de toți matematicienii lumii – dacă reușim să rezolvăm această ultimă ecuație – totul devine posibil! De altfel, soluția a fost întrevăzută de Einstein și se pare…

— Iartă-mă că te întrerup, spuse Albini înălțînd brusc brațul. Dar înainte de a ajunge la această ultimă ecuație, cum îi spui dumneata, aș vrea să ne povestești ce s-a întîmplat miercuri pe la începutul după-amiezii, după ce l-ai întîlnit pe, hai să-i spunem, Ahasverus… Și m-a amuzat încurcătura dumitale, adăugă pe un alt ton, cînd nu știai cum să i te adresezi, și l-ai strigat de mai multe ori din urmă: „Domnule israelit!… Domnule Jidov rătăcitor!…”

Orobete tresări, pălind.

— Dar cum de cunoașteți aceste amănunte? întrebă.

Albini începu să rîdă, dar după cîteva clipe își regăsi gravitatea și, deschizînd tabacherea, își alese cu mare grijă o țigară.

— Avem și noi secretele noastre, spuse, așa cum are și Ahasverus, cum ai și dumneata… Dar, pentru că sîntem între noi, îți pot spune cum am aflat. Te-a auzit cineva, cineva din serviciile noastre, preciză, și i s-a părut bizar, mai ales că puțin timp în urmă a văzut omul căruia i te adresai, a văzut pe bătrînul Ahasverus. Așa încît a început să vă urmărească…

— Atunci, dacă am fost urmărit, e inutil să vă povestesc ce s-a întîmplat, începu Orobete.

— Dimpotrivă, e foarte util, îl întrerupse din nou Albini. Ai să vezi îndată de ce. Continuă, te rog.

Orobete privi întrebător spre Decan, apoi ridică din umeri și zîmbi.

— Mi-a spus: „Haide să căutăm un loc liniștit, ca să puteam sta de vorbă netulburați de nimeni”. Știți, se adresă lui Irinoiu, îi spusesem că dacă nu mă prezint cu bandajul pe ochiul drept…

— Știu, îl întrerupse nerăbdător Albini.

— …Și atunci s-a oprit în fața unei case mari; părea o casă veche, boierească, de pe vremuri, și m-a tras de mînă înăuntru. Casa era goală. Părea un fel de salon mare, spațios… Dar e inutil să încerc să vi-l descriu, pentru că nu-mi amintesc nici eu prea bine cum era salonul și cum de am putut pătrunde în casa de-alături, și de-acolo mai departe. Pentru că, de fapt, am avut impresia că trecem dintr-o clădire în alta, uneori traversam o grădină, apoi pătrundeam în altă casă, sau mai degrabă într-un palat, cu galerii imense, cu saloane nesfîrșite…

Se opri încurcat, își căută batista și și-o trecu pe frunte.

— Să-ți spun eu ce s-a întîmplat exact, vorbi Albini după ce-și aprinse țigara. Ați intrat prin curte la numărul 3, în strada Ienăchiță Văcărescu, în clădirea cunoscută pe vremuri sub numele de Casa Grănicerului. Clădirea fusese evacuată mai de mult și chiar a doua zi, joi de dimineață, a început demolarea. După vreo 10 minute ai ieșit singur prin intrarea principală – nu înțelegem cum ai ieșit, pentru că ușa era ferecată pe dinăuntru cu o bară de fier… – ai ieșit și ai urcat strada îndreptîndu-te către Statuie. Curînd s-a apropiat de dumneata o femeie bătrînă și ați intrat în vorbă. Ați mers cîtva timp împreună și, cînd ați ajuns la Statuie, te-ai oprit și ai scos din buzunar o cărțulie rusească.

— Pușkin! Povestirile lui Pușkin, șopti Orobete zîmbind melancolic.

— Exact. Ai început s-o răsfoiești, parcă ai fi căutat un anumit pasaj. Între timp bătrîna s-a depărtat fără să bagi de seamă, și a dispărut. Cînd ai ridicat ochii din carte, te-ai trezit cu un lucrător în salopetă, care stătea acolo, lîngă dumneata, privindu-te curios. L-ai întrebat ceva și nu știu ce ți-a spus, dar l-ai ascultat cu mare interes, zîmbind întruna.

Albini se întoarse spre Decan.

— Precizez, în paranteză, că încă n-am dat de el, dar îl vom găsi, așa cum o vom găsi și pe bătrînă… Dar, evident, se adresă din nou lui Orobete, ne interesează să aflăm de pe acum, de la dumneata, cine erau aceste două persoane, pe care s-ar spune că le-ai întîlnit din întîmplare, dar cu care ai discutat foarte aprins.

— Ca să vă spun adevărul, începu Orobete cu o voce schimbată, gravă, care nu părea a lui, ca să vă spun adevărul, nu mi-aduc aminte nici de