doar-doar reușeam să-i potolim plânsetele. Nici acum nu știu de ce urla. Când i-am spus că plec în Franța pentru câteva zile, a plâns cu deznădejdea femeilor părăsite. Mă întorc repede, puiule, i-am spus. Nu a contat. Nimic din ce i-am explicat nu a contat. Măcar la mine mama pleca dintotdeauna. Am crescut cu ea plecată. Când eram mică, mă agățam de ea de fiecare dată când voia să iasă din casă, poate așa aș fi putut să o fac să se răzgândească. Apoi m-am obișnuit. Ca toți copiii.

Rața nu este genială, dar legumele sunt bune, trase în tigaie cu unt și un pic de usturoi. Luăm și-o bere. Bebelușul a tăcut în sfârșit, iar maică-sa l-a așezat în cărucior. Bărbatul șaten a lăsat biberonul la îndemână, pe masă, lângă o farfurie plină cu stridii.

– Ai avut curaj, zice mama. Chiar ai avut! Altele în locul tău s-ar fi oprit.

Nu-mi spune din ce, dar bănuiesc că din a trăi. Mama știa de francez încă de atunci, de prima dată, de când m-am întors cu sufletul sfâșiat și cu trei zile mai târziu. Pierdusem autocarul. Pe vremea aceea, ca să vorbesc cu F. trebuia să sun în centrală și să cer femeii de la capătul firului să-mi facă legătura cu Franța. Costa mult o convorbire. Și doar eu îl sunam. Mama nu-mi zicea nimic. Să știi că sunt aici, dacă ai nevoie de mine! Dar eu nu voiam să simt în jurul meu alte brațe decât pe ale lui. N-am nevoie, mamă, îi spuneam pe un ton răstit și mă închideam în camera mea ca să plâng în voie. Când i-am spus că uite, ne-am regăsit după 20 de ani, eu cu francezul meu, mama a oftat și mi-a zis doar atât: Ai grijă, mamă! De parcă ar fi simțit. Sau poate că nu vorbea de francez. Poate că vorbea doar de mine.

– Chiar crezi asta, mamă? Că am avut curaj?

Dă din cap și spune aproape cu obidă:

– Pizda mă-sii. Știi, orice-ai face, viața tot trece. Important e să rămâi curioasă de ceea ce te așteaptă. Altfel, e doar timp, nu e viață.

A doua zi, începe să ningă. E dimineață devreme și aerul miroase încă a somn. Suntem în mașină, eu cu F., doar noi doi, cu iarna de afară și cu Pink Floyd care cântă la radio. Am lăsat-o pe mama la hotel. Mă cufund în scaun și un frison mă face să mă scutur ca de un gând rău. Mi-e un pic frig și-mi bag mâinile adânc în buzunare. Ne ducem să luăm pâine. Nimic extraordinar. Cerul este gri și pare greu și căzut peste acoperișuri și peste turlele catedralei Sainte Clotilde. Închid ochii și pentru câteva secunde mă gândesc că mi-e bine. Pur și simplu bine. La un semafor, îi simt privirea pe obrazul meu. Întorc capul spre el și-l surprind zâmbind. Îl iau de mână până se face verde. Două străzi mai încolo, oprește mașina în fața unui bistro. E abia opt dimineața și în pragul ușii Cristophe, patronul, încă nu și-a intrat în ritm. La bar, doi bărbați beau espresso din ceșcuțe mici și albe, răsfoiesc un ziar și comentează cu voce tare. Intrăm și noi să cerem o cafea. Bărbații își strâng mâna unii altora, schimbă două vorbe despre frig și despre nu știu ce impozite. Habar n-am dacă se cunosc.

Ne așezăm la o masă, unul în fața celuilalt, cu aerul unui cuplu care a ales să-și acorde un pic de timp în drum spre pâine. Îmi place. Măsuța noastră e cum intri pe stânga, între toaletă și un perete acoperit pe jumătate de o oglindă uriașă. El s-a ridicat și s-a dus la bar să-și cumpere un pachet de țigări. Fumează mult, dar, cum stă așa, cu o mână în buzunarul blugilor și cu una ocupată cu o țigară aprinsă, are un aer sexy, ca-n reclama aia la Marlboro. Iau o ultimă gură de cafea și-n timp ce las cana pe masă îmi arunc o privire în oglindă. Pizda mă-sii, îmi zic în șoaptă și mă bucur că am avut curaj.

 

*

Am vreo zece ani. Sunt acasă, singură cu bunica. Bunica are părul lung și negru și-n fiecare dimineață și-l piaptană cu un pieptene de os, cu dinții lungi și deși, pe care-l ține într-o cutie de carton cu capac rozaliu, la capul patului. Apoi, după ce l-a pieptănat bine, bunica își trece tot părul pe partea dreaptă, îl împletește într-o coadă și o răsucește într-un coc în care înfige niște ace de păr. Uneori și le pierde prin casă. Când le găsesc, nu i le dau înapoi. Le folosesc să-mi coafez păpușile. Bunica poartă basmale, se dă în fiecare seară cu glicerină pe mâini, se uită la Tezaur Folcloric, adoarme la filme, și petrece mult timp la bucătărie.

 

Când se plictisește, bunica își trage un scaun la geam și stă și se uită la lumea de pe stradă, ca și cum s-ar uita la un film. În camera ei sunt două fotolii din lemn puse de o parte și de alta a unei măsuțe cu picioare arcuite pe care e așezată o plantă ce, toamnă de toamnă, își înroșește frunzele. Mi-am tras și eu un scaun și mă uit cu bunica la mașinile care trec pe bulevard. Îmi fac singură un joc: să văd dacă pot găsi, până număr la zece, trei mașini albe, două roșii și una galbenă. Am putea să jucăm împreună, dar bunica nu se joacă. Uneori îmi povestește de când era ea mică sau îmi recită din Muma lui Ștefan cel Mare. Nu cred că mai știe și altă poezie. Nu cântă, nu spune povești. Când se enervează, îmi spune că semăn cu mama. Mie îmi place când mă lasă dimineața să vin la ea în pat și să mă uit cum se piaptană. Are, zic eu, cel mai lung păr din lume. Negru ca abanosul. Mă