Ce ciudat lucru! Auzind aceste învinuiri, tatăl nu numai că n-o opri pe mamă să vorbească mai departe, dar lăsându-şi fruntea în jos, el parcă chiar o îndemna să-l învinuiască şi mai mult. Ceea ce Catrina şi făcu, şi încă cu multă pricepere, deoarece nu era prima dată când jucau împreună, faţă de copii, această comedie.

  — Că dacă ne-am învăţat cu ele, acum o să fie rău… Mai bine nu le-am fi luat şi n-aveam greutatea la bancă! Numai tu eşti vinovat: cu cinci mii de lei pe care i-am plătit astă-toamnă la bancă cumpăram o vacă şi era mai bine şi nici prăpăditu ăla de Niculae nu se mai chinuia cu ele pe izlaz… Că am zis că din pricina lânii, că vaca dă lapte, dar oile dă şi lână… Iar acuma uite că n-o să fie niciuna, nici alta, şi fetele astea, râde lumea de ele! Râde Guica!

  — Ei, mânca-o-ar pământul de Guică! spuse Moromete cu fruntea în pământ.

  — Mânca-o-ar pământul, dar vine colea şi te face de râs! i-o reteză Catrina cu asprime. Vine colea şi râde de asta mai mare, că ar vrea să se mărite cu Victor!

  — Pe mă-sa de Victor! mormăi tatăl posomorât.

  — Pe mă-sa, pe mă-sa, dar ce-ţi pasă ţie dacă fata o să rămână aici nemăritată? strigă Catrina furioasă.

  — Ia mai taci din gură, mamă, că nu e vorba de măritiş! Dacă e vorba să mă mărit, şi mâine mă mărit! spuse Tita supărată pe mama ei.

  Mama tăcu. Izbutise deci să atragă şi spre ea supărarea fetelor.

  — Chestiunea stă în felul următor, începu Moromete cu un glas mai puţin vinovat decât s-ar fi crezut, totuşi prevenitor. Nu e asta care zice mă-ta, se adresă el fetelor, că dacă e să cauţi în satul ăsta – şi de astă dată se adresă mamei – n-ai să găsăşti o fată mai vrednică decât Tita. Nu e problema asta! Şi nici că am rămas vara asta fără oi! Că fetele astea sunt supărate şi îmi spun mie că o să-mi dea numai urzici! Poţi să-mi dai şi scaieţi, Tito, că eu nu mă supăr! o asigură el şi rămase o clipă nemişcat şi convins (adică toată lumea ştie că el mănâncă orice şi se miră că fata îl ameninţă cu urzicile).

  — Hai, lovi-o-ar moartea de suceală, vorbeşte ca lumea, nu te mai fandosi! spuse Catrina, izbutind să nu pufnească în râs.

  — Păi nu e problema asta! se dezvinovăţi Moromete uitându-se la mamă şi rugându-se parcă de ea, cu durere, să fie înţeles că nu e vorba de ce-o să mănânce el.

  — Spune odată şi nu mai ţine fetele aici, că au treabă!

  — Ce facem cu fonciirea! aruncă Moromete deodată grăbit şi cu mâna făcu gestul: iată, asta e problema! Ce facem cu fonciirea, că vine ăla peste o săptămână şi nu ne mai iartă! repetă el cu un glas dramatic. Că nu e vorba de urzici, încheie supărat şi posomorât.

  Dar atât glasul său dramatic cât şi supărarea cu care încheie nu făcu fetelor nici o impresie. Tot aşa, el părea mai mult supărat că era el supărat, că nu-i era lui bine.

  — Atunci de ce n-ai făcut cum am zis noi? spuse Tita, ghicind această stare ascunsă a tatălui. De ce i-ai dat drumul la Bucureşti? De ce-ai tăiat salcâmul? Dacă e vorba să răbdăm, barim să ştim că nu răbdăm degeaba, că o să vie grâul şi o să avem, nu să-l vindem să plătim banca.

  — Şi dacă nu pleca Achim la Bucureşti cu ce plăteam? întrebă tatăl vrând s-o încurce, deşi gândul fetei era limpede.

  — Cu ce plăteam? Cu oile plăteam. Le vindeam şi plăteam, spuse fata.

  — Aha! făcu Moromete fără noimă.

  — Şi ne rămânea şi lâna şi aveam şi ce mânca toată vara, spuse şi Ilinca.

  — Măi fetiţelor! se rugă Moromete din nou, îndurerat că nimeni nu înţelege ideile lui atât de simple. Măi fetiţelor, repetă el, păi nu ne-am înţeles noi că o parte din bani ne trimite Achim să plătim banca? Nu ne-am înţeles aşa? Ce Dumnezeu, uităm de la mână pân’la gură? De ce să vindem oile? O parte din bani ni-i trimite Achim, iar ce n-ajunge pentru bancă, mai dăm din grâu! Aşa s-ar făcea că ne-ar rămâne oilea aici, am plăti banca şi n-am vinde nici cine ştie ce grâu! De ce nu înţelegeţi voi!

  Mama se prefăcu că a înţeles.

  — Ar fi bine aşa!

  — Păi aşa trebuie să fie! se miră Moromete că există îndoieli în privinţa asta. Aşa trebuie să fie, repetă el convins. Vedem cu toţii că Dumnezeu are grijă de noi (şi aceste cuvinte el le spuse ca să-i facă plăcere mamei), are să se facă grâu berechet şi în felul ăsta scăpăm de bancă pe jumătate şi ne rămân şi oile! Nu mai spun de banii care le rămân lor! O să-i las să facă ce vor ei cu banii ăia! Şi dacă o să fie cinstiţi şi n-o să se apuce să înşele lumea, o să fie bine de toţi!

  Moromete tăcu şi mama se uită nedumerită la fete. Era limpede: avea să fie bine, de ce mai erau nemulţumite?

  — Lasă, maică, răbdăm şi noi vara asta! le mângâie ea.

  — Dar ce-i facem cu fonciirea! turnă Moromete apă rece peste propria-i liniştire. Şi ce-i facem cu fonciirea acuma! Că dacă ar fi să ne mai lase şi anu ăsta, poate o veni vreo lege să ne mai taie din ea! Trebuie să vie, fiindcă toată lumea geme, dar ne apucă de ea acuma.

  — Păi cât avem noi de dat? se interesă Catrina.

  — Patru mii!

  — Păi mai plăteşte