— Am vorbit… pe mă-sa de jupuit cu ochii ăia ai lui, am vorbit, cum să nu vorbesc, răspunse Moromete furios. M-a trimis la perceptor, zicea că numai perceptorul poate să mă amâie. M-am dus la ăla şi ăla, oleu, nici nu vrea să stea de vorbă. Dar n-ar fi nimic dacă m-ar amâna până după culesul porumbului. Aşi vinde şi din porumb, că o să se facă şi porumbul, şi am scăpa, dar mă apucă acuma!

  — Împrumută-te şi tu la Aristide!

  Asta era! Aici vroia să ajungă. De fapt hotărârea de a se împrumuta o luase el mai dinainte dar vrusese să aibă şi girul fetelor. Moromete se ridică de pe pat şi deodată părăsi consiliul de familie.

  — Aoleu, mă dor oasele! se cumpăni el pe şolduri.

  Avea cu totul alt glas. Se îndreptă spre uşă şi ieşi, lăsând-o pe Catrina să se descurce ea cum o şti cu fetele.

 Chapter 3

  Aristide nu fusese cămătar şi nu împrumutase bani decât la începutul începuturilor, acum vroia să se uite acest lucru, dând de înţeles că el se îmbogăţise datorită politicii.

  A împrumuta cu bani şi a sta la pândă pentru ca în momentul potrivit să-l scoţi pe om la vânzare sau a „ajuta” pe cineva în aşa fel încât ajutorul acesta să-ţi fie întors de cinci ori mai mult, de pildă să dai un sac de grâu şi să-l primeşti înapoi după treieriş, dar la preţul din timpul iernii, în felul acesta putea să facă avere Tudor Bălosu, care niciodată n-avea să ajungă primar, dar nu Aristide, care străbătea judeţul pe motocicletă şi avea deschisă uşa preotului, a judecătorului şi chiar a prefectului. Aristide nu mai împrumuta nici bani, nici cereale, avea nevoie de ele pentru combinaţii comerciale în afara satului, care trebuia să rămână numai o piaţă, ca să zicem aşa, a prestigiului politic şi socotea că pe bună dreptate afacerile acestea mărunte cu oamenii sfârşeau totdeauna, din punct de vedere electoral, prost pentru cel care le făcea. Crâşmac, adversarul său ţărănist, nici acum nu ştia pentru ce, numai după doi ani, căzuse în alegerile pentru consiliile comunale.

  Moromete ştia că Aristide nu împrumuta bani, dar asta n-avea nici o importanţă. Mult mai important era faptul că el, Moromete, se ducea la Aristide să-i ceară ceva.

  Casa lui Aristide era aşezată în centrul satului, unde se încrucişau toate drumurile comunale şi judeţene. Centrul semăna cu un cerc turtit şi tăiat. De aici se putea apuca spre răsărit, şoseaua Glavacioc – Bucureşti (80 km); spre miazăzi, spre Dunăre (60 km); gara era la 4 km de sat, iar spre munte, spre „creierul Carpaţilor” cum spuneau oamenii, era de obicei urmărită şoseaua care însoţea calea ferată până la Piteşti – Curtea de Argeş.

  Clădirea cea mai impunătoare a comunei era banca populară cooperativă „Primăvara”, clădită în 1931 şi care dăduse faliment îndată ce apăruse legea conversiunii. Era clădită în stilul primăriilor comunale, dar mult mai mare, cu paisprezece trepte de ciment, cu câte două coloane în părţi şi cu două intrări laterale mai mici. Acum era folosită la întrunirile consiliului comunal, sau ale comitetului bisericesc, sau în timpul campaniilor electorale. Uneori tinerii obţineau aprobarea lui Aristide pentru baluri şi serate.

  Alături de bancă, înconjurată de o bogată grădină cu pomi şi straturi de zarzavat şi flori, se afla casa parohului Petrică Provinceanu, care imita clădirea băncii. În partea cealaltă a centrului, ocupând o mare întindere de pământ, se vedea conacul fostei moşii, cu numeroase dependinţe. Acum conacul era închiriat de maior (sau vândut, nimeni nu ştia) staţiei de agronomie şi montă care fusese înfiinţată de curând. Bătrâna Marica şi fiica ei cu părul verde locuiau în spatele staţiunii, într-o clădire ceva mai mică decât conacul. În faţa staţiunii, peste drum, se afla o căsuţă mică şi pipernicită: acolo locuia ruda lui Moromete, Parizianul, „Guica al doilea mai prost”, cum îi zicea Catrina. Mama lui Parizianul era soră cu nevasta dintâi a lui Moromete şi pe vremuri ea însoţise la Paris, ca servitoare, pe cucoana Marica. La câteva luni după ce se întorsese de acolo născuse, nemăritată fiind, un băiat pe care Moromete îl poreclise Parizianul. Parizianul era mai mare decât Paraschiv, şi se însurase de mult; avea un băiat cam de seama lui Niculae. De nenumărate ori Aristide îi oferise pământ şi bani, numai să-şi vândă casa şi locul care stăteau înfipte ca un cui în coasta gospodăriei acestuia. Nu vroise.

  Aristide avea o curte imensă care înconjura din trei părţi şi căsuţa şi locul lui Parizianul. În curte se ridicau două şoproane uriaşe sub care se odihneau o batoză vopsită în roşu şi un vapor al cărui coş răzbătea printr-o gaură făcută în acoperiş. Casa lui Aristide era toată învelită în coarde de viţă care se împleteau de la stâlpi până la streaşină, ajungând până în vârful acoperişului. Casa era împrejmuită cu un gard mic făcut din scânduri vopsite cenuşiu, iar în spaţiul dintre prispă şi gard creşteau flori. De-a lungul gardului dinspre drum, pe partea dinafară a curţii, Aristide lăsase o fâşie lungă pentru jocul de popice. Construise chiar anume un fel de acoperiş, demontabil, pe care îl întindea peste gard atunci când ploua.

  Avea cârciumă, care era aşezată cu obloanele spre centru. Doi stâlpi în afară susţineau o prelungire mare a acoperişului, sub care Aristide scotea trei-patru mese mici cu scaune, la care se putea aşeza oricine.

  În continuarea şoselei, de la centru spre răsărit veneau rând pe rând: o fântână de piatră, şcoala primară, o uliţă care ducea spre prima biserică, primăria comunei, faţă în faţă cu primăria, casa notarului, alături de el casa ginerelui, directorul şcolii primare, învăţătorul Toderici, apoi casa celui de al doilea paroh al comunei, un tânăr învăţător care se făcuse popă şi reuşise să împartă chiar