anul acesta parohia în două (acum umbla prin sat şi strângea de la oameni să repare vechea biserică). Alături de el se afla magazinul comercial şi casa lui Petre Ianculov, vechi negustor al comunei.

  Acesta era centrul sau Devale, cum i se spunea, pentru că într-adevăr comuna semăna cu o albie şi orice uliţă pornea la vale spre fundul acestei albii. La marginea dinspre răsărit a comunei, pe un câmp deschis, împrejmuit cu un gard înalt de sârmă ghimpată, se afla moara cu valţuri a lui Aristide şi presa de ulei.

  Moromete îl căută pe Aristide la primărie şi întrebă secretarul dacă „domnul primar ăsta” e aici.

  Secretarul primăriei era un om care avea pentru Moromete multă consideraţie. Cândva Moromete fusese consilier comunal, o singură dată şi, nu se ştie de ce, nu-i plăcea să i se amintească de acest lucru, era şi acum membru în comitetul bisericesc dar nu se ducea niciodată la adunări, şi pe vremea aceea, murind secretarul primăriei, Moromete îl susţinuse în consiliu pe tânărul Oprescu, secretarul de acum, care nu uita acest serviciu şi îi păstra lui Moromete o veche şi inutilă, nu recunoştinţă, ci consideraţie, recunoştinţa fiind ceva care trebuia să i se cuvină lui ca secretar, fiindcă el era acela care scotea pentru oameni copii după registrul de naşteri, acte de naţionalitate şi origine etnică, bilete pentru vite şi adeverinţe…

  — Am onoarea, dom’le Moromete! spuse secretarul fără să se oprească din scris: scria nemaipomenit de repede şi de frumos şi izbutea să facă acest lucru fiind, ca orice secretar de primărie, jumătate beat; am onoarea şi toată stima, repetă el, cu ce te pot servi?

  — Cu o ţuiculiţă, spuse Moromete ironic. Primarul ăsta e aici?

  — Este! răspunse secretarul cu un glas ca de chelner. Este! strigă el, continuând să scrie în felul lui nemaipomenit, spre admiraţia oamenilor, care nu lipseau niciodată de pe capul lui.

  Moromete ieşi din birou şi intră la primar.

  Aristide îl întâmpină cu voioşie. Era un om cu trăsături tinereşti, deşi avea tâmplele încărunţite. Gulerul alb al cămăşii, răsfrânt peste haină, accentua buna dispoziţie tinerească a primarului.

  — A… Moromete! strigă el ridicându-se de după birou şi dând la o parte hârtiile şi ziarele pe care le răsfoia. Aha! Aha! exclamă. Ai citit în gazetă discursul lui Madgearu şi ai venit să-mi spui că o să cadă guvernul! Şmecher Moromete! Crezi că o să ieşi primar?! He, he, he! Hai noroc!… Stai jos, nea Ilie, stai pe scaun. Ce faci, domnule? E posibil, după cum se aude, că la toamnă o să fie alegeri generale, dă-o în… mă-sii, trebuie să intri în consiliul comunal.

  Aristide se întoarse vorbind la birou şi, aşezându-se la loc pe scaun se dădu puţin pe spate şi se întrerupse familiar şi totodată politicos:

  — De ce nu stai, nea Ilie! Stai, domnule, pe scaun!… Ia spune-mi, nea Ilie, Cocoşilă ce mai face?

  Moromete, depăşit de veselia şi politeţea primarului, se aşeză pe scaun şi nu zise nimic. Aristide, degajat, reluă printr-o nouă exclamaţie:

  — He, he, he! râse el. Cocoşilă îi înjură pe liberali, dar nu vrea să spună cu cine o să voteze. Te pomeneşti că l-ai atras dumneata să voteze pentru Iorga!

  — Nu vrea! zise Moromete.

  — He, he, he!

  — Da. Cică nu se poate discuta cu el.

  — Cu cine?

  — Cu Iorga.

  — De ce?

  — Cică degeaba are doi creieri, că niciunul nu e bun.

  — Iorga? He, he, he! râse Aristide. He, he he, Moromete, ciudat mai eşti! Care va să zică degeaba are doi creieri, he, he, he, fugi d-aici… Chiar aşa zice? Ce zice?… Lasă, nea Ilie, tot cu ai noştri o să votaţi toţi, ce să mai discutăm! Ia spune, ce mai faci? Vreai ceva p-aici, vreun act?

  — Aş vrea eu un act, dar nu se poate! zise Moromete.

  — De ce să nu se poată?! Pentru dumneata facem noi.

  — Oare? încercă Moromete uitându-se dintr-o parte la primar. Aşa, un act! zise el şi începu să spună cu glas oficial şi să scrie cu mâna în aer prin faţa ochilor:

  Act.

  Domnul Ilie Moromete, din comuna cutare, judeţul cutare, consfinţim noi că nu mai are dreptul săplătească fonciire şi impozite!

  — He, he, he! izbucni primarul nestăpânit, uitându-se curios la mâna lui Moromete care tocmai semna actul în aer cu o mişcare lungă şi încogârliţată. He, he, he, las-o dracului, nea Ilie, dă-o în… mă-sii!

  — Sigur, îţi convine să râzi, dar ia întreabă-mă pe mine!

  — Ai de plătit mult?

  — Hm! făcu Moromete.

  — He, he, he, las-o moartă, nea Ilie, se veseli Aristide. Anul trecut dumneata nici nu ştii că eu personal l-am oprit pe perceptor să nu-ţi confişte căruţa! Păi dacă o tot amâi… He, he, he! Te pomeneşti că ţi-au şi luat ceva din casă! Ai?

  — Nu! spuse Moromete parcă cu recunoştinţă că nu s-au purtat încă cu el în acest fel. Nu, nu mi-au luat nimic, adăugă. Dar o să-mi ia! spuse apoi cu glas de parcă i-ar fi făcut celuilalt o promisiune.

  — O să-ţi ia? He, he, he! Las-o moartă, nea Ilie! Lasă că dacă o să fii ales în consiliul comunal ne descurcăm noi.

  Aristide nu mai râse. Moromete se uită o secundă la el, apoi întoarse capul în altă parte şi rămase nemişcat şi posomorât. Primarul îi propunea într-un fel destul de lămurit să devină omul lui. Ceva asemănător se mai întâmplase o dată pe vremea când Aristide nu era aşa de bogat şi Moromete nu atât de prudent în politică. Aristide plăcuse oamenilor şi fusese susţinut în alegeri, iar consiliul comunal din care făcuse parte şi Moromete aprobase cu multă nevinovăţie două importante hotărâri pe care le propusese Aristide îndată ce fusese ales primar: o hotărâre cu privire la un monument în