cinstea eroilor şi alta cu privire la ridicarea unui cămin cultural. Amândouă proiectele trebuiau realizate prin autoimpunere. Porniseră membrii consiliului comunal prin sat cu căruţele şi strânseseră grâu şi porumb; de două ori, în doi ani; şi oamenii dăduseră, avuseseră încredere în consilierii lor; iar consilierii predaseră grâul şi porumbul primarului, în care aveau încredere; iar primarul nu dezminţi încrederea consilierilor săi, ridică un monument de ciment de doi metri pe un teren de un metru pătrat, monument pe care fură trecuţi toţi eroii războiului de reîntregire şi clădi o aripă a şcolii începută de mult, adăugând, sub frontispiciul pe care scria Şcoala, şi: Căminul cultural. Dacă între timp Aristide n-ar mai fi luat şi alte hotărâri la fel de importante, de astă dată referitor la executarea bugetului comunei, la folosirea terenurilor şi altor bunuri ale primăriei, şi nu le-ar fi executat în acelaşi chip, adică având grijă să nu existe hârtii sau să existe hârtii care îl acopereau, afacerea cu monumentul şi căminul cultural ar fi sfârşit rău pentru el, adică aşa cum i s-ar fi întâmplat oricărui om care n-ar fi fost total cinstit; dar amestecată cu altele şi întinsă pe mai mulţi ani, această afacere de început se împletise într-un lanţ gros, puternic şi total, pe care nimeni, o dată ce lanţul se formase, nu mai putea să-l desfacă. Moromete cunoştea şi el această chestiune cu monumentul şi căminul cultural, dar Aristide îi dăduse de înţeles că afacerea era în ordine; era foarte mirat că Moromete nu-i spusese din vreme să-i dea şi lui nişte izlazuri să le folosească; ce dracu, toţi consilierii luaseră, numai Moromete rămăsese…

  Drept răspuns Moromete părăsise consiliul şi se găsiseră destui care să râdă de el că a fost prost şi nu s-a ales cu nimic şi că de aceea nu se mai duce pe acolo. Poveste veche şi uitată chiar şi de Moromete. Dar iată că Aristide n-o uitase şi îi propunea iarăşi, având în vedere alegerile apropiate, să voteze din nou pentru el şi să-l sprijine iarăşi în sat. În schimb Aristide avea să-l ajute să se descurce în consiliul comunal mai bine ca data trecută.

  — Ştii că eu nu fac aici la primărie decât să iscălesc hârtii, spuse Aristide mai departe, văzând că Moromete tace posomorât.

  „Se ştie de mult că eu las acuma pe alţii să se ocupe de afacerile primăriei”, însemnau de fapt cuvintele lui.

  — Nu mai am timp nici să mor, adăugă el vesel, şi nu minţea, era ocupat până peste cap cu construcţia unei noi mori în Tătărăşti, o comună mai mare decât aceasta de aci unde era primar. A! Ce zici, Moromete?

  — Domnule, i-am dat drumul la Bucureşti, răspunse Moromete după lungă vreme de tăcere. I-am dat drumul la Bucureşti şi e vorba să-mi trimeată nişte franci! repetă el. Dar mi-e frică să nu vină iar Jupuitu după fonciire!

  — Stai că nu pricep nimic, zise Aristide.

  — N-auzi că i-am dat drumul la Bucureşti lui Achim? spuse Moromete puţin supărat că celălalt nu înţelegea. I-am dat drumul lui Achim, lui fi-meu!

  — Ei şi?

  — Trebuie să-mi trimeată nişte franci!

  — Nu pricep!…

  — N-am acuma să-i dau ăluia cu fonciirea.

  — Ei si?

  — Dă-mi patru mii de franci să-i dau la fonciire şi când îmi trimite fi-meu, ţi-i dau îndărăt…

  Aristide se hotărî repede:

  — Mi-am închipuit eu, când te-am văzut, de ce ai venit, Moromete, spuse el devenind din nou vesel. Bine, atunci rămânem înţeleşi: îţi dau. Şi se ridică de la birou: prietenii mei îi împrumut cu plăcere. Hai cu mine pe la cârciumă că n-am bani la mine!

  De la primărie la Aristide nu era departe. Mergeau împreună agale. Aristide era mai înalt, şi cu toate că era elegant în costumul său uşor, de vară, albastru-deschis, cu pălărie moale de pai de orez, atrăgea atenţia mai puţin decât Moromete, care arăta parcă supărat, şi avea o expresie ca şi când nu singur, ci silit de cineva ar fi mers alături de primar.

 Chapter 4

 

  În acest timp Paraschiv pornise înfrigurat spre tuşă-sa Guica. Achim plecase şi trebuia făcut ceva repede cu Nilă, să-l îndemne să termine o dată cu bombănelile lui de neînţelese.

  — Ei, gata, ga Mario! îi dădu Paraschiv de veste tuşei. Gata, dar nu ştiu ce să fac cu Nilă, că îmi vine să-i dau câţiva pumni după ceafă şi să-l satur.

  Guica stătea în faţa bordeiului şi împletea la ciorap; ea nu luă în seamă supărarea nepotului şi, de bucurie că în sfârşit Achim plecase, scăpă câteva ochiuri la ciorap.

  — Ce vorbeşti, Paraschive? şopti ea cu glas strâns. I-a dat drumul? A plecat? Când a plecat?

  — De dimineaţă! răspunse Paraschiv. Mi-era niţel frică şi mie: haiti, acu’âl întoarce îndărăt! Că şi ăla se moşmonea, se moşmonea… mai adăugă Paraschiv supărat.

  — Aşa, mă! Aşa! continuă Guica cu bucuria ei sărată şi niţel surdă, ca şi când bine făcuse Achim că se moşmonise. Aha! Aha! mai exclamă ea. Şi alea ce zicea? A? Paraschive! Alea nu zicea nimic?

  Paraschiv nu răspunse.

  — Hai, mă, dă-te naibii, ce eşti supărat? îl certă Guica. De ce nu spui? Acuma trebuie să plecaţi şi voi! Când plecaţi? Paraschive, se rugă Guica sfătuitor, vezi, nu staţi mult p-acolo! Un an, doi şi întoarceţi-vă acasă. Eu ţi-am mai spus. Locul ăla din spatele casei e al tău. Cu banii din Bucureşti faci o casă pe el, te însori, cumperi pământ şi să mor şi eu acolo ca o creştină între ai mei, să aibă cine să mă îngrijească. Vorba ăluia, să nu vie un străin! Că de! Suntem de-un sânge! Şi acolo, în Bucureşti, mai trimite-mi şi mie un frâng, că dacă nu eram eu să vă învăţ de bine, ce făceaţi? Nu mai pierdeţi vremea de pomană, să mai munciţi şi la secere pentru ei! Auzi tu?! Când