ea, cosindu-l cu o lovitură care-l izbi în partea din spate a piciorului, făcându-l să se clatine. Manevra de sus în jos a lui Grenn tu întâmpinată cu una pe sus, care-i ciobi coiful. Când încercă o lovitură laterală, Jon îi dădu sabia la o parte şi-şi înfipse antebraţul înzăuat în pieptul lui. Grenn îşi pierdu echilibrul şi ateriza dur în zăpadă. Jon îi zbură sabia din mână cu o izbitură care-i smulse un ţipăt de durere.

– Destul!

Ser Alliser Thorne avea un glas cu ascuţimi de oţel Valyrian.

Grenn îşi duse mâna la piept.

– Bastardul mi-a rupt încheietura.

– Bastardul te-a schilodit, ţi-a despicat scăfârlia goală şi ţi-a tăiat mâna. Sau aşa s-ar fi întâmplat dacă aceste săbii ar fi fost ascuţite. Ai noroc că Rondul are la fel de multă nevoie de băieţi de grajd ca şi de cercetaşi. Ser Alliser făcu un gest spre Jeren şi Toad. Ridicaţi-l pe Bizon pe picioarele lui, are de pregătit o înmormântare.

Jon îşi scoase coiful în timp ce băieţii îl ridicau pe Grenn. Aerul îngheţat al dimineţii îi atinse faţa în mod plăcut. Se sprijini de sabie, inspiră adânc şi-şi permise un moment pentru a savura victoria.

– Asta este o sabie, nu bastonul unui bătrân, spuse cu asprime Ser Alliser. Te dor picioarele, Lord Snow?

Jon ura acest nume, o batjocură pe care Ser Alliser i-o aruncase din prima zi de antrenament. Băieţii o adoptaseră imediat, iar acum o auzea mereu. Îşi puse sabia înapoi în teacă.

– Nu, răspunse el.

Thorne o luă întins spre el, pielea neagră şi ţeapănă foşnind uşor în timp ce mergea. Era un bărbat îndesat, de cincizeci de ani, liber şi dur, cu urme colilii prin părul negru şi ochi precum pietrele de onix.

– Spune adevărul acum, porunci el.

– Sunt obosit, admise Jon. Braţul îl durea de la greutatea sabiei, şi începea să-şi simtă şi vânătăile, acum că lupta se terminase.

– Eşti slab!

– Am învins.

– Nu. Bizonul a pierdut.

Unul dintre băieţi chicoti. Jon ştia că era mai bine să nu răspundă. Îi bătuse pe toţi cei trimişi împotriva sa de Ser Alliser, dar asta nu-i folosise la nimic. Maestrul de arme îl trata doar cu dispreţ. Thorne îl ura, hotărâse Jon; bineînţeles, îi ura şi pe ceilalţi băieţi, încă şi mai tare.

– Asta-i tot, le spuse Thorne. Nu pot să rabd mai multă prostie într-o singură zi. Dacă vreodată vin Ceilalţi după noi, mă rog să aducă arcaşi, pentru că nu sunteţi buni de altceva decât să fiţi ţinte pentru săgeţi.

Jon se luă după ceilalţi, spre armurărie, mergând singur. Era adesea singur aici. În grup erau aproape douăzeci de tineri cu care se antrena, dar nu exista nici unul pe care să-l poată numi prieten. Majoritatea erau cu doi sau trei ani mai mari ca el, dar nici unul nu era un luptător aşa cum fusese Robb la paisprezece ani. Dareon era rapid, dar se temea să nu fie lovit. Pyp îşi folosea sabia ca pe un pumnal, Jeren era moale ca o fată, Grenn, lent şi neîndemânatic. Loviturile lui Halder erau năprasnic de dure, însă intra mereu în sabia adversarului. Cu cât petrecea mai mult timp împreună cu ei, cu atât mai mult îi dispreţuia.

Înăuntru, îşi agăţă sabia şi teaca de un cârlig din peretele de piatră, ignorându-i pe cei din jurul lui. Metodic, începu să-şi dea jos cămaşa de zale şi hainele de piele şi lână, îmbibate de transpiraţie. Bucăţi de cărbune ardeau în cazane de fier, la fiecare capăt al încăperii lungi, însă Jon se trezi tremurând. Frigul îl însoţea mereu aici. În câţiva ani, va uita cum este să-i fie cald.

Oboseala îl toropi dintr-odată, pe când îmbrăca hainele negre, ţesute grosolan, de fiecare zi. Se aşeză pe o bancă, iar degetele-i bâjbâiau după şiretul mantiei. Atât de frig, se gândi, amintindu-şi sălile încălzite de la Winterfell, unde apa fierbinte curgea prin pereţi precum sângele prin trupul unui om. Aici, la Castelul Negru, abia dacă era o urmă de căldură, pereţii erau reci, iar oamenii şi mai reci.

Nimeni nu-i spusese că Rondul de Noapte va fi aşa; cu excepţia lui Tyrion Lannister. Piticul îi spusese adevărul pe drumul spre nord, însă atunci era deja prea târziu. Jon se întrebă dacă tatăl său ştia cum va fi la Zid. Trebuie că ştia, se gândi, iar asta îl făcu să-l doară şi mai mult.

Chiar şi unchiul său îl abandonase în acest loc îngheţat, la capătul lumii. Aici, amabilul Benjen Stark pe care-l ştia el devenise o altă persoană. Era Primul Cercetaş şi-şi petrecea zilele şi nopţile împreună cu Lordul Comandant Mormont, cu Maester Aemon şi alţi ofiţeri de rang înalt, în vreme ce Jon fusese dat în grija mai mult decât aspră a lui Ser Alliser Thorne.

La trei zile de la sosire, Jon auzise că Benjen Stark urma să conducă şase oameni într-o incursiune prin pădurea bântuită. În noaptea aceea îl căutase pe unchiul său în marea sală de mese lambrisată şi-l rugase să-l ia şi pe el. Benjen îl refuzase brutal.

– Aici nu suntem la Winterfell, îi spusese pe când îşi tăia friptura ajutându-se de pumnal şi furculiţă. Pe Zid, oamenii primesc numai ceea ce dobândesc. Nu eşti cercetaş, Jon, eşti doar un băiat care mai are încă în el mirosul verii.

Jon se apucase să se târguiască prosteşte:

– Voi avea cincisprezece ani de onomastica mea, spusese el, sunt aproape un bărbat.

Benjen Stark se încruntase.

– Eşti un băiat şi aşa vei rămâne până când Ser Alliser spune că eşti potrivit să fii un bărbat în Rondul de Noapte. Dacă ţi-ai închipuit că sângele tău de Stark îţi va aduce lesne favoruri, ai greşit. Aici ne abandonăm vechile familii când depunem jurământul. Tatăl tău va avea întotdeauna un loc în inima mea, dar aceştia sunt acum fraţii mei.

Gesticulase cu pumnalul spre cei din jurul său, cu toţii bărbaţi aspri, reci, îmbrăcaţi în negru.

Jon se trezise a doua zi în zori ca să-l vadă pe unchiul său plecând. Unul dintre cercetaşii săi, un bărbat masiv şi pocit, cânta un cântec deocheat pe când îşi înşeua trăpaşul mărunt, respiraţia sa împrăştiind aburi în