Cărți «Marcus Zusak top cărți de citit într-o viață .Pdf 📖». Rezumatul cărții:
Totuşi, o săptămână mai târziu, la a cincea vizită în zona de sus a Molchingului, găsiră ce-şi doreau.
Fereastra deschisă inspira o felie de aer.
Doar atât era necesar.
Rudy a fost cel care s-a oprit primul. Cu dosul palmei, o înghionti uşor în coaste pe Liesel.
– Este fereastra aia deschisă? şopti el.
Nerăbdarea din glas parcă i se prelinse din gură şi se sprijini ca un braţ pe umărul lui Liesel.
– Jawohl, răspunse ea. Fără îndoială.
Şi a simţit cum inima i se încălzeşte.
Cu fiecare ocazie precedentă, când au găsit fereastra bine închisă, dezamăgirea exterioară a lui Liesel mascase o uşurare feroce. Cum ar fi avut curajul să intre? Şi pentru ce şi mai ales pentru cine intra? Pentru Rudy? Să găsească înăuntru ceva mâncare?
Nu, adevărul respingător era acesta:
Nu-i păsa de mâncare. Rudy, oricât ar fi încercat să reziste ideii, se afla pe al doilea loc în planul ei. Omul care fluiera. Nu putea tolera ca acea carte să-i fi fost dată de o femeie în vârstă, singuratică, jalnică. Să o fure, pe de altă parte, părea puţin mai acceptabil, într-un mod bolnăvicios, să o fure era ca şi cum ar fi meritat-o.
Lumina se preschimba în blocuri de umbre.
Parcă atraşi de un magnet, cei doi se îndreptară spre casa imaculată, masivă. Îşi murmurau gândurile.
– Ţi-e foame? întrebă Rudy.
Liesel răspunse:
– Mor de foame. De o carte.
– Uite… o lumină tocmai a apărut la etaj.
– Văd.
– Încă ţi-e foame, Saumensch?
Au râs nervos preţ de un moment înainte să înceapă discuţia legată de cine ar trebui să intre şi cine ar trebui să stea de pază. Fiind bărbatul din această operaţiune, Rudy simţea în mod clar că el ar trebui să fie agresorul, dar era evident că Liesel cunoştea acest loc. Ea avea să fie cea care va intra înăuntru. Ştia ce se afla de cealaltă parte a ferestrei.
O spuse:
– Eu trebuie să intru.
Liesel închise ochii. Strâns.
Îşi impuse să îşi amintească, să şi-i aducă în faţa ochilor pe primar şi pe soţia lui. Revăzu evoluţia prieteniei cu Ilsa Hermann şi se asigură că este distrusă şi abandonată pentru totdeauna. Mergea, îi detesta.
Au cercetat strada şi au traversat grădina în linişte.
Acum, stăteau pe vine sub fereastra deschisă la parter. Sunetul respiraţiei lor se intensifică.
– Dă-mi pantofii, sugeră Rudy. O să faci mai puţin zgomot.
Fără să comenteze, Liesel desfăcu şireturile negre, uzate şi îşi lăsă pantofii pe pământ. Se ridică şi Rudy deschise încet fereastra exact cât era nevoie ca Liesel să se poată strecura înăuntru. Zgomotul făcut de ea trecu pe deasupra ca un avion care zbura la joasă înălţime.
Liesel se săltă în mâini, se ridică pe pervaz şi intră. Să-şi dea jos pantofii, şi-a dat ea seama, a fost o idee genială, pentru că aterizase mai greoi pe podeaua de lemn decât se aşteptase. Tălpile o durură.
Camera în sine era aşa cum fusese întotdeauna.
În întunecimea prăfuită, Liesel alungă sentimentele de nostalgie, înaintă şi îşi lăsă ochii să se obişnuiască.
– Ce se-ntâmplă? şopti strident Rudy de afară, dar ea îl izgoni cu un gest din mână care însemna „Halt’s Maul”. Linişte!
– Mâncarea, îi aminti el. Găseşte mâncarea. Şi ţigările, dacă poţi.
Ambele însă erau ultimele lucruri la care se gândea. Era acasă, printre cărţile de diverse culori şi aspecte ale primarului, cu scrierile lor argintii şi aurii. Putea mirosi paginile. Aproape că putea să guste cuvintele în timp ce acestea se adunau în jurul ei. Picioarele au dus-o către peretele din dreapta. Ştia ce voia – poziţia exactă – dar, când ajunse la locul obişnuit de pe raft al Omului care fluiera, nu îl găsi acolo. Un mic spaţiu liber se afla în locul cărţii.
De sus, auzi paşi.
– Lumina! şopti Rudy. Cuvintele erau împinse prin fereastra deschisă. S-a aprins!
– Scheisse.
– Coboară scările.
Trecu un moment de o lungime enormă, eternitatea unei decizii într-o fracţiune de secundă. Ochii ei scrutară încăperea şi zăriră cartea stând liniştită pe biroul primarului.
– Grăbeşte-te! o avertiză Rudy, dar Liesel se îndreptă foarte calmă şi hotărâtă spre birou, luă cartea şi apoi ieşi cu prudenţă.
Cu capul înainte, coborî pe fereastră, reuşind să aterizeze din nou în picioare, simţind încă o dată împunsătura durerii, de data aceasta în glezne.
– Haide! o imploră Rudy. Fugi! Fugi! Schnell!
După ce au trecut de colţ, pe drumul la vale, spre râu şi spre strada München, ea se opri şi se aplecă încercând să îşi vină în fire. Trupul ei era îndoit de la mijloc, în gură aerul îi îngheţase, iar inima îi răsuna în urechi.
Rudy era în aceeaşi stare.
Când privi spre ea, îi văzu cartea sub braţ. Vorbi cu greutate:
– Ce e, se luptă el cu cuvintele, cu cartea?
Întunericul era tot mai adânc. Liesel îşi trase sufletul, iar aerul din gâtul ei se dezgheţă.
– E tot ce am putut găsi.
Din nefericire, Rudy o putea adulmeca. Minciuna. Ridică semeţ capul şi îi rosti ceea ce credea că reprezintă adevărul.
– Nu ai mers acolo pentru mâncare, nu-i aşa? Ai căpătat ce voiai.
Liesel îşi îndreptă trupul şi fu copleşită de conştientizarea unei alte drame.
Pantofii.
Se uită la picioarele lui Rudy, apoi la mâinile lui şi pe jos, jurul lui.
– Ce-i? întrebă el. Ce este?
– Saukerl, îl acuză. Unde îmi sunt pantofii?
Lui Rudy i se albi faţa, ceea ce îi îndepărtă orice îndoială.
– Sunt lângă casă, nu? presupuse ea.
Rudy căută disperat în jurul lui, sperând, în ciuda oricărei evidenţe, că poate i-a luat cu el. Îşi imagină cum îi ridica de pământ, îşi dorea să fie adevărat – dar pantofii nu erau acolo. Stăteau inutili sau, de fapt, mult mai rău, incriminator, lângă peretele casei din Grande Strasse numărul 8.
– Dummkopf! îl admonestă ea plesnindu-l peste ureche.
El se uită ruşinat la şosetele neiertătoare ale lui Liesel.
– Idiotule!
Nu i-a luat mult să se hotărască să îndrepte situaţia.
– Aşteaptă-mă! zise el cu convingere şi se grăbi înapoi după colţ.
– Să nu te laşi prins, strigă Liesel după el, dar băiatul nu auzi.
Minutele trecură cu greutate cât a fost el plecat.
Întunericul era acum total, iar Liesel era destul de convinsă că un Watschen era aproape sigur când se va întoarce acasă.
– Grăbeşte-te! murmură, dar Rudy tot nu apăru.
Îşi imagină urletul intermitent