După ce scrutară împrejurimile, Kaștanov spuse tovarășului său:

— Cred că n-o să mai putem înainta mult în inima acestui ținut misterios. Se pare că valea prin care trecem se termină acolo, la poalele munților, și mă tem că mai departe se întinde același pustiu sinistru, pe care nu-l poți străbate fără un echipament special, fără rezerve mari de apă, fără provizii și combustibil.

— Oare tot restul cavității Pămîntului să aibă înfățișarea acestui deșert dogoritor?

— Cred că da, cel puțin pînă în preajma intrării de la Podul Sud, dacă există așa ceva. Știi doar că umezeala necesară plantelor și animalelor pătrunde în această cavitate prin gurile de la poli. Probabil că marea pe care am străbătut-o este ultima sursă de umezeală.

— După cum am văzut, însă, vînturile dinspre nord care bîntuie pe aici, pot duce și mai departe această umezeală.

— În ultima vreme n-am simțit aceste vînturi, în afară doar de rarele furtuni însoțite de descărcări electrice. E de presupus că ultimii nori care vin de la nord se descarcă deasupra mării și în preajma ei în partea dinspre sud, iar mai departe, deasupra acestui deșert încins, sînt purtate prin văzduh numai resturile de umezeală; ele însă nu saturează aerul și aici nu pot cădea ploi.

— Așadar putem ajunge numai pînă la munții care se văd la sud?

— Da, cînd vom ajunge acolo, vom vedea dacă presupunerile mele sînt îndreptățite.

— Ce facem însă dacă nu găsim pe drum minereurile sulfuroase de care avem nevoie.

— Judecînd după forma și culoarea lor, acești munți trebuie să fie niște vulcani stinși, or pe coastele vulcanilor există de obicei pucioasă. Sînt aproape sigur că vom găsi acolo ceea ce căutăm.

— Și pe urmă ne înapoiem?

— Socotesc că trebuie să profităm de faptul că am pătruns într-un ținut atît de depărtat de mare și să mai dăm o raită spre miazăzi, ca să vedem dacă pustiul este într-adevăr de nestrăbătut. Aici o să fim cu conștiința împăcată: am făcut tot ce omenește a fost posibil.

— Dar se prea poate să existe un loc unde marea să pătrundă mai adînc spre sud, ceea ce ne-ar îngădui să ajungem și noi mai departe.

— Dacă o să reușim să ne scoatem lucrurile din ghearele furnicilor, o să putem, pluti spre răsărit și spre apus de-a lungul litoralului, ca să ne încredințăm daca este așa cum bănuiești.

După ce priviră îndelung pustiul și își luară rămas bun de la întinderea sinilie a mării și de la țărmurile ei înverzite, care abia se mai zăreau spre nord, la capătul pustiului, geologii porniră spre campament. În timp ce coborau printr-o văgăună, alunecînd prin surpături și sărind de pe un grumaz pe altul, auziră, una după alta, două detunături.

— Ce s-o fi întîmplat? Să fi pătruns atît de departe furnicile și să-i fi atacat pe tovarășii noștri? se îngrijoră Kaștanov.

— Trebuie să ne grăbim să le venim în ajutor! zise drept răspuns Makșeev.

Începură să coboare mai repede, și după cîteva minute ajunseră jos, de unde porniră în fugă spre campament.

Dar se îngrijoraseră degeaba: campamentul nu fusese atacat de furnici, ci soarta se îndurase să trimită înfometaților o rezervă de hrană.

Pe cînd ședeau pe malul pîrîului, Papocikin și Gromeko observară o umbră neagră, care trecu pe deasupra lor. Ridicară capul și văzură rotindu-se în văzduh un pterodactil uriaș; atenția reptilei fusese atrasă, pare-se, de bidonul de tablă, care lucea în soare. Fără a sta mult pe gînduri, puseră mîna pe arme și traseră, tocmai cînd reptila coborîse mai jos și făcea un nou cerc. Unul dintre ei nimeri în plin și animalul se prăbuși. Era un exemplar gigantic, măsurînd mai bine de un metru și jumătate de la cap pînă la vîrful cozii, așa încît trunchiul lui avea multe părți cărnoase.

Se înfruptară după pofta inimii din reptilă, apoi se culcară, făcînd însă cu rîndul de pază, deoarece carnea pusă la uscat pe pietre trebuia păzită de reptilele zburătoare, care puteau ajunge pe aici.

A doua zi își continuară drumul prin vale. Exploratorii luară cu ei carne uscată, trestie dulce și lemne, căci se temeau că mai departe nu vor mai găsi așa ceva. Și într-adevăr, valea devenea tot mai pustie, iar vegetația de pe malurile pîrîului tot mai rară. Nu găsiră nicăieri minereu sulfuros și Kaștanov își puse toată nădejdea în munții vulcanici ce se înălțau la capătul văii. După un marș lung, se apropiară foarte mult de ei. Puțin înainte de a ajunge la munți, valea se îngustă, prefăcîndu-se într-o văgăună strîmtă, care îi conduse pe călători într-o depresiune aflată chiar la poalele munților.

Mare le fu mirarea însă cînd în fundul depresiunii văzură un iezer măricel. Malurile stîncoase ale iezerului erau acoperite ici-colo de diferite plante. În părțile mai puțin povîrnite ale malului, străjuite de stînci nu prea înalte, creșteau mănunchiuri de equisetacee mici, ferigi și trestie. Locul era foarte potrivit pentru campament, căci puteau lăsa aici o parte din lucruri ca să urce mai ușor munții în căutarea pucioasei sau a minereurilor sulfuroase.

După ce poposiră la umbra ferigelor, exploratorii se hotărîră să se scalde în apa liniștită și negricioasă a lacului, care semăna cu o oglindă mare, netedă, prinsă într-o ramă de abanos cu încrustații de smaralde. Papocikin se dezbrăcă cel dintîi și se aruncă cutezător în apă cu capul în jos, dar ieși îndată la suprafață și sări pe mal țipînd:

— Apa frige de parcă ar fi fiartă!

Ceilalți încercară și ei apa — care cu mîna, care cu piciorul — și se încredințară că zoologul avea dreptate.

Gromeko scoase termometrul din buzunar — singurul, dintre instrumentele expediției care le mai rămăsese, deoarece îl avea tot timpul la el. Îl băgă în lac și termometrul arătă 40 °Celsius.

— Ei, nu-i chiar atît de fierbinte! spuse botanistul. 40 °Celsius înseamnă 30° Reaumur, adică temperatura unei băi calde, pe care o poate suporta oricine.

Dar o baie fierbinte nu-i putea răcori într-o zi atît de călduroasă, așa încît exploratorii se mulțumiră