contradicțiile sau inconsecvențele sînt de două moduri: cele evidente chiar dinlăuntrul sistemului de referință, și cele care ni se descoperă ca atare, ni se arată că sînt contradicții sau inconsecvențe numai cînd le privim din afara sistemului.

Darie îl ascultase pe gînduri, fumînd absent.

— E curios, începu el tîrziu, dar acum, că te privesc mai bine, îmi dau seama cît de mult semeni cu Ivan. Cu toate că, aparent, nu ai nimic din Ivan. Dar repet, și subliniez: asta numai în aparență…

Arhip își ridică capul de pe rucsac și-l privi, parcă pentru întîia oară, serios, cu interes.

— Aș putea spune că mă așteptam la observația asta, începu zîmbind. Într-un anumit fel, dumneata ești încă obsedat de taina lui Ivan și, conștient sau inconștient, încerci prin orice mijloace să-i pătrunzi secretul, să-i descifrezi mesajul. Dar cum Ivan ți-este inaccesibil – nu pentru că a murit, ci pentru că, viu fiind, aproape nu mai putea vorbi, și acele puține cuvinte pe care le-a rostit îți erau pecetluite cu șapte peceți, pentru că nu știai rusește – cum Ivan îți este inaccesibil, încerci să-l regăsești în fiecare necunoscut pe care-l întîlnești. Ultimul necunoscut pe care l-ai întîlnit, de foarte curînd, acum 5–6 ceasuri sînt eu. Așa că înțeleg foarte bine: erai gata să mă întrebi ce cred eu că s-a petrecut în mintea lui Ivan. Nu mă supăr. Întreabă-mă, și am să încerc să-ți răspund

Darie rîse încurcat, apoi ridică din umeri și întoarse capul, căutînd o piatră pe care să-și stingă țigara.

— Dumneavoastră, tehnologii, sociologii, psihologii, sînteți oameni foarte ciudați. Dar nu cred că lucrurile sînt întotdeauna atît de simple pe cît le vedeți dumneavoastră. Ca să fiu foarte sincer, cînd ți-am spus că semeni cu Ivan, ce mă turbura mai mult în această bruscă descoperire nu era speranța că, prin dumneata, aș fi putut ghici ce se petrecuse în mintea lui Ivan, ci speranța că omologarea aceasta simbolică a dumitale cu Ivan mi-ar fi îngăduit mie să regăsesc contextul acelei misterioase formule: „o serie de evidențe mutual contradictorii”. Formula pe care i-o spusesem lui Ivan ca să-i explic ce s-a întîmplat cu mine după 8 noiembrie. Și în care, mi se părea atunci, surprinsesem, ca într-o ecuație de gradul I simplă, secretul condiției umane…

— Tot despre Ivan vorbiți? îi întrebă Laura, răsărind deodată în spatele lor. Unde ați ajuns?

— Dar tu pe unde ai venit? o întrebă surprins Darie. Cum de nu te-am văzut?

— Am fost după cumpărături, spuse Laura așezîndu-se cu un suspin de ușurare. Sînt frîntă de oboseală…

— Dar ceilalți unde sînt? întrebă Darie întorcînd capul.

— Vin și ei într-o clipă. Adela s-a oprit la chioșc, să cumpere ziare, și doctorul cu mama și ceilalți au trecut pe la vecini, să vadă dacă ne mai împrumută ceva lemne. Că s-a făcut frig, și parcă stă să ningă…

Darie își dădu seama că mîngîie cu amîndouă palmele spetezele fotoliului și zîmbi misterios.

— Va trebui să-mi destăinuiți și mie într-o zi povestea acestui fotoliu, spuse. Am impresia că de cîte ori îmi aduc aminte de Ivan, mai precis, de cîte ori îmi aduc aminte de el în acest fotoliu, ori visez, ori mă trezesc din vis…

— De data aceasta n-a fost nici una, nici alta, îl întrerupse Arhip.

— Ce vrei să spui? îl întrebă Darie turburat, privindu-l fix.

Arhip ridică din umeri.

— Cum s-ar mai putea spune altfel? Ai încercat formularea „o serie de evidențe mutual contradictorii”, dar nu păreai prea entuziasmat. Atunci, să mai căutăm, adăugă depărtîndu-se, să mai căutăm…

Îl privea cum se depărtează, mîhnit și furios totodată că nu mai poate adăuga nimic.

— Alors, nous sommes foutus! șopti. Il n’y a plus d’espoir. Foutus pour l’éternité!

§

— Nous sommes foutus! repetă Darie printre dinți cînd Zamfira le făcu semn de plecare. Foutus pour l’éternité!

Ieșiseră la un drum prost, de căruțe, șerpuind, zdrențuit de gropi, printre lanurile de porumb. Se auzi din nou, izbucnind parcă din toate părțile odată, larma greierilor. Acum, că scăpaseră din porumbiște, își scoseseră căștile; Darie o ținea în mînă și ceilalți le atîrnaseră de ranițe. Cerul începuse să sticlească, dar nu se simțea încă răcoarea nopții.

— Nu mai spuneți nimic, domnule elev, vorbi Zamfira. Trebuie că sînteți ostenit…

— Acum, că a trecut de miezul nopții, putem vorbi mai cu curaj, adăugă Iliescu. Pînă om da de șosea. Acolo, iar trebuie să fim cu băgare de seamă…

Darie regăsise batista în buzunarul de sus al tunicii și începu să-și șteargă în neștire fruntea și obrazul.

— Mă băieți, întrebă el tîrziu, voi știți bine că ăsta-i drumul?

— Acesta-i, domnule elev, îl liniști Zamfira. Uitați-vă la stele. Am făcut doar un ocol ca să nu cădem în sat, dar încolo mergem bine. Ne ținem după ruși…

Darie privi în treacăt cadranul fosforescent.

— Acum e unu fără douăzeci și cinci de minute, spuse. Dacă dăm curînd de șosea, și totul iese bine, putem mărșălui pînă aproape de patru. După aceea, spuneați, trebuie să ne ascundem iarăși în porumbiște. Dar dacă încep pe-acolo, peste zece-doisprezece kilometri, lanurile de grîu și ovăz și rapiță, sau mai știu eu ce? Acolo cum ne ascundem?

— N-aveți dumneavoastră grijă, domnule elev, spuse Iliescu. Eu am mai fost pe-aici astă-primăvară, cînd ieșeau grînele. Toată Ucraina e așa cum o vedeți: porumb, pe cîțiva kilometri, și alături grîu, sau secară, sau ce-o mai fi, pe alți kilometri, și apoi iar porumb.

— O s-o ducem mai greu cu apa, adăugă Zamfira. Poate n-o să găsim apă, vreun puț părăsit, pe cîmp, vreo băltoacă, poate n-o să găsim nimic o zi, două. O să fie greu la început, dar cu ajutorul lui Dumnezeu, ieșim la capăt. Cunosc eu ierburi, și mai sînt și rădăcini, și uneori poate mai dăm de un porumb crud de lapte… Ieșim noi la capăt, n-aveți grijă, repetă.

— De mîncat, o să mîncăm ce-am mîncat în noaptea asta, reluă Iliescu. Porumb. Păcat că e cam trecut și nu putem