class="p4">— Și acum nu știu ce să fac. Nu îl pot lăsa baltă! Dar mâine cel târziu se întoarce bucătăreasa noastră, părinții mei vin poimâine… Și tu îi știi. Niciodată nu ar ascunde un dezertor! Helene se opri, își acoperi fața cu mâinile, oftă și continuă: Nici nu știu dacă vreau să fac asta. Lucrez la Agenția Națională de Securitate! Dacă se află că am ajutat un dezertor, ajung eu însămi în fața Curții Marțiale!

— Așteaptă… Trebuie să îl chem pe Otto.

— Da. Helene clătină afirmativ din cap și zise repede: Să lase televizorul deschis. Pentru zgomot de fond.

Rămasă singură în bucătărie, gândurile i-o luară razna, cântări șansele și pericolele, se gândi la considerentele morale și în final la cele mai importante – aspectele practice: unde ar putea să dispară Arthur? Se gândi să îl deghizeze, să îl facă mai în vârstă decât era, poate chiar handicapat, inapt pentru serviciul militar și să îl dea drept argat pe undeva. Poate cunoștea Otto pe cineva care mai avea nevoie de brațe de muncă și nu ar pune întrebări.

Era prea mult. De fapt mult prea mult. Mai curând ar trebui să spere că Otto și Marie vor avea idei mai bune decât ale ei.

Se deschise ușa dinspre hol și Otto apăru nu foarte fericit că Marie îl luase de la film.

— De când mă pricep eu să dau sfaturi în probleme de dragoste?

Marie îl trase înăuntru, împinse ușa în spatele lui și spuse:

— Nici nu este vorba despre probleme de dragoste. Am zis doar așa…

Pe urmă îi explică faptul că erau ascultați și acesta făcu ochii mari.

— Pot asculta prin televizor ce discutăm noi? întrebă el și o privi pe Helene atât de indignat, de parcă ea era vinovată de asta. Cum așa?

— La fel și prin telefon, îi explică Helene. Prin radio. Au integrat un microfon minuscul, nu mai mare decât gămălia unui ac, și un emițător. Nu cunosc amănunte tehnice, știu doar că noi la agenție am memorat peste două milioane de ore de discuții interceptate.

— Este prea de tot! zise Otto și se încruntă. Dar cum de…

— Cum de îți trece prin cap că ne-ar asculta pe noi? îi continuă Marie ideea. Ce am făcut noi ca să devenim suspecți?

— Nu ați făcut nimic. Nu trebuie să fii suspect. Totul trece prin computere care se conectează arbitrar la telefoane și verifică dacă se aude ceva. Dacă da, înregistrează.

— Dar două milioane de ore… Otto era uimit de acest număr. Dar cine ascultă toate astea?

— Nimeni. Există computere care caută cuvinte-cheie. Dar este foarte important ca înregistrările să fie acolo. Dacă la un moment dat cineva este suspectat de ceva, se caută în înregistrări. Chiar în cele făcute cu ani în urmă.

Ochi mari. Groază. Helene își aminti de momentul când ea însăși aflase asta. Fusese la fel de îngrozită.

— Dar aici nu ne poate asculta nimeni? vru să se asigure Marie.

— De aceea am folosit biletul, răspunse Helene, și se opri, neștiind cum să îi explice lui Otto despre ce era vorba.

O făcu însă Marie.

— Helene are acasă un soldat pe care noi îl cunoșteam mai demult. Acesta a fost pe frontul de est, însă a dezertat.

— Aoleu! exclamă Otto.

— Părinții ei nu sunt aici, nici servitorii, dar doar astăzi. Cel târziu mâine-dimineață el ar trebui să dispară.

— Înțeleg, spuse Otto.

— Iar eu te-am luat de la televizor pentru că voiam să aflu părerea ta, încheie Marie.

Otto își privi cercetător soția, apoi pe Helene și din nou pe Marie.

— Un soldat.

— Da, zise Marie și ridică din umeri.

Helene avu brusc senzația că nu mai înțelege ce se petrece în fața ei. Se părea că asista la un fel de discuție cu dublu înțeles – pe de o parte cei doi discutau despre ea și problema ei, pe de altă parte despre ceva ce ea habar nu avea.

Poate că fusese o greșeală să vină aici. O greșeală că îi implicase pe cei doi.

Dar ea nu știuse cui să i se adreseze.

— Helene, zise cu toată seriozitatea Otto, eu cred că este mai bine să te întorci acum acasă. Noi trebuie mai întâi să cugetăm asupra acestei probleme.

— Vom găsi o soluție, promise Marie.

— Te anunțăm noi, zise Otto. Cel târziu mâine-dimineață.

•••

Helene își luă rămas-bun în grabă și plecă imediat. Mai bine nu le spunea! Trebuia să găsească singură o soluție. Să se poarte în sfârșit ca un adult.

Pedala prin întunericul nopții care tocmai se așternea. Era frig, un vânt tăietor îi mușca parcă din față. Nu era nimeni pe drum. Părea că întreg orașul murise împreună cu împrejurimile. Nicio lumină nicăieri, pentru că era obligatorie păstrarea întunericului, doar pata anemică aruncată de farul bicicletei, sub cerul parțial acoperit cu nori zdrențăroși, o jumătate de lună și câteva stele. Și tot ce auzea erau respirația ei icnită, scrâșnetul cauciucurilor pe pietriș și pe pământ, zăngănitul lanțului.

Să găsească o soluție. Gândurile i se învârteau în cerc precum o piatră de moară. Trebuia să găsească o soluție. Scotoci în gând casa părinților: o casă atât de imensă, dar fără o posibilitate de a ascunde pe cineva! Nu fără ca să prindă toți de veste. Și să fie de acord cu asta nu putea să spere.

Pavilionul vechi din grădină, gol de când Herr Heinrich nu mai lucra la părinții ei? Nu. Era izolat, dar cum să îl încălzească fără să iasă fum pe coș?

Poate una dintre camerele de la mansardă? Unele aveau instalate calorifere. Dar ea va trebui să fure zilnic din mâncare și asta ani la rând, iar Arthur va trebui să nu facă niciun zgomot. Putea suporta cineva asta?

Începu să burnițeze. Umezeala îi acoperi obrajii, așa că nu își mai da seama dacă plângea ori nu. Trebuia să găsească o soluție, trebuia! Măcar de nu i-ar bate inima atât de tare, dacă gândurile nu i s-ar roti cu furia unei tornade! Acum avea nevoie de liniștea care la birou o ajuta să găsească soluții, de liniște