Timp. Da. În acest moment asta era problema: cât timp avea la dispoziție. Nu va găsi o soluție dacă era stăpânită de teama că în orice moment se putea întoarce cineva.

Trebuia să clarifice problema asta. Hotărâtă, nu mai coti pe drumul obișnuit către casă, ci pedală mai departe spre centrul orașului.

Ajunse în fața clădirii NSA, care se înălța colosală și întunecată. Își parcă bicicleta sub acoperișul din tablă ondulată, cum făcea în fiecare dimineață. Nu mai venise niciodată atât de târziu, dar se descurcă și pe întuneric, urcă scara lată, trecu de portal și pătrunse în holul călduț.

Îi ieși în întâmpinare paznicul din tura de noapte, Herr Behrmann, un bărbat cu un mers puțin aplecat, de vreo șaizeci de ani, cu un păr alb atât de bogat, încât îi amintea Helenei de tabloul bătrânului Beethoven.

— Fräulein Bodenkamp? se miră acesta. Atât de târziu?

— Am uitat să rezolv ceva, spuse repede Helene. Ceva urgent.

Bărbatul zâmbi compătimitor.

— Ah, da. O virgulă. Eh, i se întâmplă fiecăruia la un moment dat.

Bătrânul îi întinse mâna, ca de fiecare dată.

Helene clătină din cap:

— Telefonul l-am lăsat acasă.

— Atunci spor la treabă.

Behrmann apăsă pe butonul care îi permitea Helenei să treacă de detectorul de metale.

Nu urcase niciodată treptele uriașei case a scărilor atât de târziu, abia iluminate de câteva lămpi de veghe. Era sumbru și zumzetul îndepărtat al arhivelor; pentru prima dată îi trecu prin minte că acesta trebuia să fie și zgomotul făcut de bombardierele inamice care se apropiau de un oraș.

Intrată în biroul ei, aprinse doar lampa de pe masa de lucru, porni computerul și verifică draperia. Totul era cum trebuia. Se așeză în fața tastaturii și inspiră adânc.

Ceea ce intenționa să facă acum era strict interzis. Folosirea datelor NSA în scop personal – scria cu litere îngroșate în contractul de angajare – putea conduce nu doar la concedierea imediată, ci chiar la răspundere penală. Și dacă se descoperea că ea ignorase această interdicție, pentru a ajuta un dezertor – un infractor! –, o aștepta închisoarea sau chiar lagărul.

Acesta era un aspect al problemei. Celălalt era Arthur. Arthur, pe care abia îl văzuse cum înfulecase mâncarea. Arthur slăbit, umbra acelui tânăr alături de care petrecuse o minunată oră în timpul sărbătorii din mai. Arthur, acum aflat acasă la ea, neajutorat, urmărit, lipsit de un loc în care să se salveze.

Asta era problema. Având în vedere toate acestea, ce decizie putea lua?

Atinse tastele și scrise:

CONECTARE LA TABELELE CĂII FERATE A REICHULUI:

VÂNZĂRI BILETE

După treizeci de secunde știa că părinții ei luaseră bilete pentru duminică dimineața.

CONECTARE TABELE REICHSBANK:

TRANSFER SUME

Dură ceva mai mult. Tatăl ei plătise un prânz în vagonul restaurant și un taxi la Linz, mama ei cumpărase o sticlă cu apă în tren. Asta era tot. Fără cină.

Helene se uită la ceas. Probabil că în acest moment se aflau la masă în hotel.

DESCHIDE SERVICIUL DEPOZIT

CAUTĂ Hotel Weinzinger

Așa cum se gândise: hotelul utiliza serviciile bazei de date, deci ea avea acces la toate datele acestuia. Pentru soții Bodenkamp se rezervase o masă la restaurant pentru ora 19:30 și în plus se solicitase la recepție rezervarea de bilete la teatru pentru sâmbătă seara, mențiune sub care era notat rezolvat.

Bun. Părinții nu vor renunța la teatru, asta era cert. Deci nu vor modifica data întoarcerii. Vor veni duminică după-amiaza, nu mai devreme.

Rămâneau Berta și Johanna.

Apăreau și cheltuielile Bertei, din care se vedea că de când plecase la Frankfurt nu își luase bilete de întors. Deci va mai dura până să vină. Foarte bine. Berta era marele pericol pentru ascunzătoarea din casă.

Iar Johanna… Cum îl chema pe admiratorul ei? Moritz, exact. Moritz Troll.

CONECTARE TABELE CETĂȚENI AI REICHULUI

Hm… Erau mai mulți Moritz Troll și mai ales cei de vârsta acelui bărbat voinic, cu mustață pleoștită, căruia Johanna îi făcea menajul de la o vreme.

Helene renunță. Exista o cale mult mai simplă pentru a afla unde era Johanna.

SERVICII TELEFONICE

LOCALIZARE

Helene tastă numărul de telefon al Johannei și ceru localizarea pe hartă.

Oho! Johanna era în Erfurt și nu oriunde, ci la Hotel Erfurter Hof! Generos acest Herr Troll!

Dar ce aflase astfel despre întoarcerea Johannei? Helene șovăi, pentru că îi venise o altă idee, din categoria „dacă tot am ajuns aici”, dar la fel de nepotrivită. Total nepotrivită. De-a dreptul indecentă.

Și totodată irezistibilă.

Helene ridică receptorul aparatului telefonic, îl duse la ureche și tastă:

ASCULTARE

În minte urmări cum comanda se deplasează prin cablul telefonic până la un turn-radio din Erfurt, cum de acolo prin unde radio invizibile ajunge la telefonul Johannei și activează microfonul.

Se auziră foșnete puternice și cineva care gemea.

Helene încercă să își imagineze ce însemnau astea. Poate că Johanna își băga telefonul în buzunar și urca treptele. Nu se auzea nicio vorbă.

Ba da. Acum auzi o voce:

— Da, da. Oh, da. Oh… oh… oh…

Interveni o a doua voce, una gravă de bărbat, care scotea doar sunete nearticulate. Și gemea. Un țipăt, vocea mai subțire scoase și ea un țipăt strident, apoi se făcu liniște.

Apoi vocea Johannei:

— Când am spus că îmi este foame, chiar mă gândeam la mâncare.

— Mergem și la masă, se auzi vocea unui bărbat pe deplin satisfăcut. După care ne întoarcem aici și o mai facem o dată.

Johanna chicoti.

— Dar mai întâi trebuie să mă îmbrac.

— Da, din păcate, este necesar.

Helene tastă repede:

ASCULTARE ÎNCHEIATA

Și puse receptorul în furcă. Duse mâna la gură, fiind sigură că roșise toată. Dumnezeule! Niciodată nu o va mai putea privi în ochi pe Johanna.

Dar cel mai penibil era că avusese nevoie de atât timp ca să priceapă ce asculta de fapt!

Opri monitorul, apoi rămase o vreme nemișcată, ca să se liniștească și ca haosul din capul