Alternând trăirile intense cu momentele de detaşare destinate analizelor, ne putem dezvolta un anume scepticism şi un simţ critic în măsură să ne ofere posibilitatea de a depista la timp influenţele nedorite cărora le suntem supuşi.

Observarea normalităţii aparente

Cele mai eficiente tehnici de manipulare se bazează pe crearea unei aparenţe de normalitate. Pentru a avea succes, agenţii de influenţă trebuie să acţioneze în aşa fel încât să nu atragă atenţia celor din jur. Raportându-ne la subcapitolul precedent, ei sunt foarte atenţi să nu le dea ocazia celorlalţi de a observa că "nu se potriveşte ceva". Cerşetorii, chiar şi când venitul lor lunar îl depăşeşte de câteva ori pe cel mediu pe economie, se îmbracă întotdeauna în zdrenţe, umblă murdari, îşi pun în evidenţă rănile (de multe ori intenţionat) pentru a stârni mila trecătorilor. Marii escroci se îmbracă întotdeauna elegant, folosesc un limbaj elevat, se comportă aidoma oamenilor de afaceri veritabili. De multe ori, potenţialele victime nici nu mai verifică identitatea celor cu care stau de vorbă de teamă să nu-i "ofenseze". Întotdeauna cei care îşi asumă o altă identitate încearcă să se comporte, să vorbească, să se îmbrace precum cei pe care îi imită, pentru ca potenţialelor victime să le fie indus sentimentul de normalitate menit să adoarmă vigilenţa.

Comportamentul civilizat, respectul şi sentimentele de prietenie faţă de cei din jur nu sunt echivalente cu a le acorda, necondiţionat, o încredere absolută. Întotdeauna, un minim simţ critic este bine venit. Chiar şi cei mai apropiaţi nouă tind, uneori, să ne exploateze slăbiciunile pentru a-şi satisface un interes, sau cum spun bătrânii, încearcă "să ne apuce un deget, pentru a ne lua toată mâna".

La nivel macrosocial, toate regimurile, indiferent de ce orientare ar fi acestea, încearcă să inducă oamenilor obişnuiţi sentimentul de normalitate, în măsură să justifice acţiunile guvernamentale şi să confere un spor de autoritate suprastructurii. Acest lucru se realizează, în principal, prin controlul informaţiilor, în anii cincizeci, guvernul Statelor Unite a refuzat să avertizeze cetăţenii din Nevada asupra pericolului căderilor radioactive produse în urma testelor nucleare. Oamenii au crezut în starea de formalitate" şi nu şi-au părăsit aşezările, pentru ca abia mult mai târziu să fie dezvăluită incidenţa crescută a cazurilor de cancer din Nevada.

În cazul accidentului nuclear de la Cemobîl, autorităţile au refuzat să ofere informaţii opiniei publice, iar când dezastrul nu a mai putut fi ascuns, au încercat să-l minimalizeze cât de mult posibil. Echipele de intervenţie nu au fost avertizate asupra pericolului real la care se expun, locuitorii din împrejurimi au fost liniştiţi cu comunicate false, iar după zece ani s-a dovedit că mii de oameni au murit nevinovaţi, în chinuri groaznice, tocmai din dorinţa guvernului de a păstra aparenţa de "normalitate", pentru a nu-şi şifona "imaginea".

În România postrevoluţionară, şi nu numai, cuvântul de ordine în toate ministerele este păstrarea secretului asupra tuturor neîmplinirilor şi eşecurilor, pentru a da impresia populaţiei că tranziţia decurge "normal". De câte ori ziarele independente publică documente compromiţătoare la adresa suprastructurii, prima măsură este demararea unei anchete pentru a se depista scurgerea de informaţii. Din păcate, în majoritatea cazurilor, aceasta rămâne şi singura măsură luată de guvernanţi. De multe ori, încrâncenarea autorităţilor de a păstra aparenţa de normalitate ajunge să frizeze absurdul. Astfel, după revoluţia din decembrie 1989, România a fost zguduită de demisiile răsunătoare ale unor importanţi funcţionari de stat (şeful Gărzii Financiare, şeful Inspectoratului General de Poliţie, şeful Serviciului de Contrainformaţii al Armatei etc), care au încercat, prin gesturile lor, să arate că "nu merge ceva în ţară", respectiv că fenomenul corupţiei a cuprins cele mai înalte straturi ale suprastructurii. Reacţia Puterii, în toate aceste cazuri, a fost debarasarea de aceşti funcţionari incomozi, care au stricat impresia de "normalitate". Sondajele de opinie arată că efectul a fost exact contrar celui urmărit de autorităţi. Omul obişnuit resimte tot mai acut pericolul corupţiei, al coagulării structurilor crimei organizate în sferele înalte ale Puterii, în ciuda mesajelor liniştitoare venite "de sus", conform cărora, "totul este normal".

Revenind la presa independentă, în orice stat civilizat, ea este considerată "câinele de pază al democraţiei", în sensul că menirea ei este aceea de a sancţiona prompt orice discontinuitate, orice fapt "ce pare în neregulă". Din acest motiv, presa se află într-o permanentă opoziţie cu tendinţa autorităţilor de a păstra aparenţa de normalitate. Iar acuzele venite din partea autorităţilor, conform cărora ziarele independente sunt vinovate de imaginea proastă a suprastructurii în ochii cetăţenilor, pentru că nu reflectă în paginile lor şi faptele pozitive (câte ar fi acestea), nu reprezintă decât tot o tehnică de manipulare (cea a "ţintelor false"), prin care se încearcă transferarea eşecurilor autorităţilor în sarcina presei, în realitate, responsabilitatea pentru imaginea proprie revine în întregime autorităţilor, în timp ce menirea ziarelor independente, după cum spuneam, este aceea de a observa discontinuităţile, pentru a-i oferi cititorului posibilitatea să analizeze obiectiv situaţiile şi să se poată hotărî în perfectă cunoştinţă de cauză cu ce formaţiune politică va vota atunci când va veni vremea alegerilor.

Un alt exemplu de aplicare a acestei tehnici privind "aparenţa de normalitate" în România postdecembristă este dat de interviurile acordate presei de către cei incriminaţi în raportul "Apartamentul" (raport efectuat de o comisie parlamentară specială, având ca obiect repartizarea ilegală de locuinţe unor înalţi demnitari). Cei intervievaţi au răspuns cu nonşalanţă că ei au obţinut locuinţele în mod "normal", ca urmare a unor cereri făcute, "ca tot omul", forurilor în drept să acorde respectivele spaţii locative. În acest caz, aparenţa de normalitate a fost contrazisă flagrant de criza de locuinţe existentă în România acelei perioade. Cei incriminaţi au utilizat respectiva tactică tocmai pentru a ascunde traficul de influenţă şi ilegalităţile prin care şi-au obţinut locuinţele şi, din păcate, ca în multe alte cazuri flagrante, nu s-a luat nici o măsură în privinţa lor. Spunem din păcate, pentru că perpetuarea unei asemenea stări are repercusiuni mult mai grave decât ar părea la prima vedere. Treptat, în conştiinţa publică se insinuează ideea că adevărata stare de "normalitate" în România este cea în care structurile crimei organizate se află