la putere, în care orice ilegalitate este permisă dacă ai "spatele asigurat". Oamenii ajung la concluzia că este mult mai simplu şi mai profitabil să îţi cauţi protectori pentru a încălca legea, decât s-o respecţi. Se creează astfel un nou sistem de valori, o nouă mentalitate, ce nu au nimic comun cu cele existente în ţările cu democraţie autentică. Iar trecerea spre o normalitate reală va fi mult mai grea şi mai chinuitoare. Dacă va mai fi vreodată...

Revenind la modalităţile propriu-zise de detectare a normalităţii aparente în viaţa de zi cu zi şi la strategiile de evitare a influenţei manipulatorilor în astfel de cazuri, trebuie remarcată dificultatea şi caracterul complex al acestora. Artizanii manipulării depun eforturi considerabile pentru a evita apariţia oricărei discontinuităţi. Şi totuşi posibilităţi de apărare există. Respectarea unor reguli de protocol foarte rigide nu impune neapărat supunerea necondiţionată faţă de acestea. Respectarea oricăror legi, norme şi regulamente, scrise sau nescrise, nu înseamnă abandonarea judecării lor cu un ochi critic, mai ales în cazurile în care ele afectează, chiar şi într-o mică măsură, drepturi fundamentale precum cele la liberă exprimare, asociere sau informare. Testarea unor asemenea reguli se poate face printr-o minoră încălcare a lor pentru a observa consecinţele. Dacă reacţia este disproporţionat de mare şi de violentă, înseamnă că "nu e în regulă ceva" şi trebuie să reevaluăm situaţia, eventual prin adunarea unor informaţii suplimentare referitoare la cei cu care am intrat în contact sau la respectiva situaţie socială.

În general, o anumită relaxare dublată de un spirit nonconformist sunt necesare în asemenea situaţii pentru păstrarea capacităţii de analiză lucidă, în măsură să sesizeze aparenţa de normalitate.

 

 

Sesizarea falsei similarităţi

Marii artizani ai manipulării nu se mulţumesc doar cu controlul total al victimelor. Ei devin cei mai buni prieteni ai acestora, le captează afecţiunea şi respectul, putând astfel să le influenţeze mult mai eficient.

Cu trei decenii în urmă, în Statele Unite, un anume George Whitmore Jr. a recunoscut asasinarea a doi activişti socialişti, după ce fusese supus unor interogatorii îndelungate. El nu numai că a scris o mărturisire de şaizeci şi una de pagini, dar a dorit să-şi exprime în mod public admiraţia faţă de anchetator, pe care ajunsese să-l respecte mai mult decât pe propriul lui părinte. Pentru anchetator, aceste sentimente de admiraţie reprezentau dovada supremă a abilităţii sale de a intra "pe lungimea de undă" a acuzatului, de a-i capta încrederea şi de a-l determina, în cele din urmă, să facă mărturisiri complete. Evenimentele ulterioare au demonstrat fără dubiu că Whitmore fusese adus în situaţia de a recunoaşte un dublu asasinat pe care, de fapt, nu el îl comisese!

Pentru a fi eficienţi, manipulatorii încearcă, în primul rând, "să se bage sub pielea" victimei. Ei imită felul de a se comporta al celuilalt, îi împărtăşesc idealurile şi temerile, îi captează încrederea şi prietenia. Apoi, atenţia se mută imperceptibil dar continuu spre zona ce îl interesează pe manipulator. Victima se mişcă mai greu, însă încrederea pe care deja o are în noul prieten o face să nu sesizeze deplasarea, mai ales când partenerul ştie exact când să folosească un gest prietenesc sau un zâmbet de încurajare. În final, victima suferă o transformare completă, de care nici măcar nu-şi dă seama. Variante ale unor asemenea procedee se întâlnesc, spre exemplu, în relaţia dintre anchetator şi deţinut sau între deţinut şi colegii săi de celulă, veterani, în cadrul procedeelor de spălare a creierului despre care am vorbit într-un capitol anterior.

Dar falsa similaritate apare şi în situaţii dintre cele mai simple, când manipulatorul acţionează uneori din instinct, fără un plan dinainte stabilit. În subcapitolul precedent vorbeam despre legarea unor prietenii. Fiecăruia dintre noi i se pare "normal" ca noul amic să aibă aceleaşi idealuri, aceleaşi obiceiuri, acelaşi mod de a se îmbrăca sau de a vorbi. Într-un anume fel ne recunoaştem în el, primim o confirmare a faptului că ceea ce facem, gândim sau simţim noi este corect, de vreme ce şi alţii se manifestă la fel. Treptat, încrederea pe care o avem în noi înşine se transferă asupra noului prieten, iar spiritul critic se diminuează tot mai mult. Devenim astfel victime uşoare ale celor care folosesc această tehnică a falsei similarităţi.

Pentru a ne feri de astfel de situaţii este necesar să analizăm cu atenţie comportamentul noului partener de relaţie, să vedem dacă supralicitează într-un anume context şi de ce, să facem diferenţa între ceea ce vorbeşte sau promite şi ceea ce face cu adevărat, să-i cerem, din când în când, câte o dovadă cât de mică, dar concretă, de prietenie.

Este adevărat că exacerbarea unui asemenea comportament critic faţă de orice nouă cunoştinţă ar putea să ne împiedice să trăim din plin. Permanenta neîncredere în ceilalţi, bănuielile, teama de a nu fi înşelaţi nu pot rămâne nesesizate prea mult timp de către cei din jur şi ar putea să ne izoleze. Probabil, în marea majoritate a cazurilor, este mai bine să-i privim pe oameni cu încredere, chiar cu riscul de a fi dezamăgiţi mai târziu. Pentru că toate astea ţin, în ultimă instanţă, de farmecul vieţii. De fapt, secretul supravieţuirii decente nu constă în a ne comporta ca şi cum am trăi într-o lume de duşmani, ci de a învăţa din greşelile noastre şi ale celorlalţi Acceptând că am greşit în anumite situaţii, chiar şi numai pentru faptul că ne-am lasat amăgiţi, ne va fi mult mai uşor, după aceea, să ne ferim.

 

 

Identificarea competenţei aparente

Dincolo de credibilitatea reală a unei persoane, pe cei din jur îi impresionează competenţa, încrederea şi siguranţa de sine pe care aceasta o manifesta. Oamenii puternici fascinează nu numai prin ceea ce spun, ci şi prin tonalitatea vocii, prin gesturi, prin postură. Cineva care se uită direct în ochii interlocutorului, stă foarte aproape de acesta şi vorbeşte răspicat, reuşeşte foarte uşor să se impună.

Pe de altă parte, cei uşor influenţabili manifestă o permanentă stare de incertitudine, atât prin ceea ce spun, cât, mai ales, prin ceea ce nu spun. Ezitări minore precum pauzele în vorbire sau bâlbâielile pot fi uşor de manipulat pentru că ele exprimă, în acel moment,