— Voi să ne ocrotiţi?! Asta-i prea de tot...

— Tăcere! I-o tăie Sam. Ştim foarte bine ce-avem de făcut. Dacă nu vă ţineţi de noi, sînteţi pierduţi! Aşadar, repede!

Înşfăcarăm pe cei trei indieni legaţi şi-i cărarăm o bucată de drum pînă în preria deschisă; acolo îi culcarăm pe pămînt. Bancroft şi cei trei experţi veniră după noi. Ne-am ales o haltă provizorie chiar în cîmp deschis; eram astfel în mai bună siguranţă decît pe un teren imposibil de stăpînit cu privirea.

— Cine va trata cu kiowaşii după ce sosesc? Poate eu?

— Nu, sir, protestă Sam. Asta e treaba mea; dumneavoastră încă nu cunoaşteţi bine talmeş-balmeşul indiano-englez. Dar să-mi staţi în ajutor la momentul potrivit; vă prefaceţi că acuşi-acuşi băgaţi cuţitul în pieptul lui Tangua.

Nu termină bine vorba că şi auzirăm ţipetele furioase ale kiowaşilor şi, după cîteva momente, apărură lîngă tufărişul care ne slujise de perdea. Goneau sărind peste tufe şi se apropiau de noi. Cum însă nu toţi fugeau cu aceeaşi viteză, grămada se răsfira şi oamenii înaintau oarecum izolaţi unul de altul. Faptul acesta ne convenea: o masă compactă ar fi fost mai greu s-o ţinem în loc.

Bravul Sam le ieşi înainte, făcîndu-le semn cu mîinile ca să se oprească. Îl auzeam strigîndu-le ceva, dar nu înţelegeam ce. Intervenţia lui Sam nu avu de îndată efectul aşteptat; el repetă strigătul de cîteva ori, pînă ce kiowaşii din faţă se opriră, imitaţi apoi şi de ceilalţi. Sam le vorbea, arătînd mereu spre noi. Îi rugai atunci pe Stone şi Parker să-l ridice pe Tangua în picioare, iar eu luai poziţia în faţa lui, ca şi cînd l-aş ameninţa cu cuţitul. Indienii scoaseră un ţipăt de spaimă.

Sam le vorbea în continuare; deodată, unul din ei, pesemne un ajutor al căpeteniei, ieşi din rînduri şi, alături de Sam, veni cu paşi demni spre noi. Cînd ajunse în dreptul nostru, Sam îi arătă pe cei trei kiowaşi legaţi şi-i spuse:

— Vezi că ţi-am spus adevărul adevărat. Ei se află cu totul în puterea noastră.

Kiowaşul, care nu-şi ascundea tulburarea, îi privi lung pe cei trei prizonieri şi răspunse:

— Războinicii aceia doi mai trăiesc, dar căpetenia pare să fi murit.

— Nu e mort. L-a doborît pumnul lui Old Shatterhand. Acum zace în nesimţire. Dar îşi revine el. Aşteaptă deci lîngă noi, aici. Cînd Tangua se va trezi şi îşi va descleşta limba, vom ţine sfat. Dar bagă de seamă, nu cumva să ridice vreun kiowaş arma împotriva noastră, pentru că atunci cuţitul lui Old Shatterhand îi va găuri inima lui Tangua.

Fii sigur de asta.

— Cum de ridicaţi mîna împotriva noastră, care vă sîntem prieteni?

— Prieteni? Nici tu nu crezi în vorbele tale.

— Ba cred. N-am fumat oare cu voi pipa păcii?

— Am fumat, însă nu mai credem într-o astfel de pace.

— De ce?

— Oare datina kiowaşilor spune ca să-i jigniţi pe prietenii şi fraţii voştri?

— Nu.

— Ei, Tangua l-a jignit pe Old Shatterhand, aşa că nu vă putem socoti fraţi. Uite că începe să se mişte!

Tangua, pe care Stone şi Parker îl culcaseră între timp iarăşi la pămînt, începu, într-adevăr, să se agite. După puţin, deschise ochii şi se uită pe rînd la fiecare din noi, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească cele petrecute. Apoi, revenindu-şi pe deplin, strigă:

— Uf, uf, Old Shatterhand m-a doborît! Cine m-a legat?

— Eu! Mă grăbii să răspund.

— Să mi se desfacă legăturile! Poruncesc!

— Adineauri n-ai vrut să-mi asculţi rugămintea. Iată că acum nu ascult eu de poruncile tale. N-ai nici un drept să ne ordoni!

Ochii i se opriră mînioşi asupra mea. Scrîşni:

— Taci, băieţandrule, că de nu, te strivesc!

— Tăcerea ţi-ar prii mai degrabă ţie decît mie. M-ai jignit, de aceea te-am culcat la pămînt. Old Shatterhand nu lasă nepedepsit pe nimeni, dacă-l face de broască rîioasă şi de cîine alb. Cată să te potoleşti şi să te porţi cuviincios, altminteri poate să-ţi meargă şi mai rău.

— Vă cer să mă sloboziţi! Dacă nu, atunci războinicii mei vă vor strivi, vă vor şterge de pe faţa pămîntului!

— Atunci ai să mori tu primul. Fii atent: acolo se află oamenii tăi; dacă vreunul face un singur pas spre noi, îţi găuresc inima cu cuţitul.

Am zis! Howgh!

Rezemai vîrful cuţitului de pieptul său. Trebuia să recunoască, în sfîrşit, că se afla la discreţia noastră şi că, la nevoie, îmi voi pune în aplicare avertismentul.

Urmă o pauză, în răstimpul căreia Tangua îşi roti năprasnic ochii, de parc-ar fi voit să ne înghită; în sfîrşit, se sili să-şi stăpînească furia şi întrebă cu glas mai temperat:

— Şi acum, ce vreţi de la mine?

— Nimic peste ceea ce te-am rugat adineauri: să nu-i omorîţi pe apaşi la stîlpul chinurilor.

— Poate vreţi să nu-i ucidem deloc?

— Mai pe urmă puteţi face cu ei ce doriţi, dar cîtă vreme ne aflăm aici, laolaltă, să nu-i atingeţi cu nimic!

Tăcu iarăşi un răstimp. Deşi vopsit în culorile războiului, i se citeau totuşi pe faţă şi mînia şi ura şi cruzimea şi neputinţa. Mă aşteptam ca dialogul nostru să mai dureze mult timp; de aceea, nu mică mi-a fost mirarea auzindu-l:

— Fie după dorinţa ta. Voi merge chiar şi mai departe, dacă primeşti propunerea pe care am să ţi-o fac.

— Ce propunere?

— Mai întîi, află că nu-mi pasă de cuţitul tău. Nu vei îndrăzni să mă atingi, pentru că războinicii mei te-ar sfîşia pe loc. Oricît de voinici aţi fi, nu vă puteţi pune cu două sute de duşmani. De aceea, îmi vine să şi rîd de ameninţările tale. Te-aş putea refuza fără nici o teamă:

Tot nu mi-ai face nimic. Şi totuşi, cîinii de apaşi n-or să piară la stîlpul chinurilor. Mai mult: îţi făgăduiesc chiar să nu-i ucid în nici un fel dacă te prinzi să lupţi pentru ei pe viaţă şi pe moarte.

— Să lupt?! Cu cine?

— Cu un războinic pe care-l voi alege eu.

— Cu ce armă?

— Numai cu cuţitul. Dacă te doboară el, apaşii vor pieri; dacă-l ucizi tu, apaşii vor rămîne în viaţă.

— Şi atunci îi eliberezi?

Bănuiam