fără probleme. Noul guvern a renunţat la adjectivul „provizoriu” din titulatura sa, declarându-se guvernul de drept al Rusiei şi al tuturor provinciilor ei.

Dizolvarea Adunării Constituante a fost întâmpinată cu o indiferenţă surprinzătoare: nici urmă din mânia populară cu care fuseseră primite în 1789 zvonurile că Ludovic al XVI-lea intenţiona să dizolve Adunarea Naţională şi care precipitase asaltul asupra Bastiliei. După un an de cvasianarhie, ruşii erau epuizaţi; tânjeau după linişte şi ordine, oricare ar fi fost preţul. Bolşevicii mizaseră pe această stare de spirit a populaţiei şi se dovedeau câştigători. După 5 ianuarie, nimeni nu îşi mai putea face iluzii că oamenii lui Lenin puteau fi convinşi să renunţe la putere.

Unul dintre rezultatele imediate ale dizolvării Constituantei a fost încetarea boicotului organizat de funcţionarii administraţiei şi angajaţii instituţiilor private; greviştii şi-au reluat lucrul, unii împinşi de nevoia de bani, alţii cu credinţa că ar fi putut influenţa în bine lucrurile, din interior. Psihologia opoziţiei primise o lovitură fatală: era ca şi cum brutalitatea şi lipsa de respect faţă de voinţa naţiunii ar fi legitimat noua autocraţie. Dorinţa bolşevicilor de a pune mâna pe putere era în fine satisfăcută – în realitate abia acum, fiindcă lovitura de stat din octombrie se desfăşurase invocându-se pretexte democratice. Ziua de 5 ianuarie marchează momentul în care bolşevicii au dat de înţeles fără niciun echivoc că nu se simţeau obligaţi să asculte glasul poporului, fiindcă ei erau „poporul”. Pentru a-l cita pe Lenin însuşi: „Dizolvarea de către autoritatea sovietelor a Adunării Constituante [a reprezentat] lichidarea totală şi nedisimulată a democraţiei formale în numele dictaturii revoluţiei”. „Democraţia formală” însemna aici voinţa majorităţii naţiunii, aşa cum fusese ea exprimată prin alegeri.

Reacţia populaţiei şi a intelighenţiei la acest eveniment istoric era de rău augur pentru viitorul ţării. Se confirma o dată mai mult că Rusiei îi lipsea acel sentiment al coeziunii naţionale capabil să adune laolaltă populaţia în numele binelui comun, dincolo de interesele individuale imediate. „Masele” demonstraseră că nu cunosc alte interese în afara celor personale şi locale, lăsându-se purtate de beţia duvan-ului. Ca pentru a da dreptate proverbului rusesc „Caporal e cel care pune primul mâna pe bâtă”, ruşii recunoscusem puterea celui mai îndrăzneţ şi mai lipsit de scrupule.

La fel de jenantă a fost reacţia intelighenţiei socialiste, care obţinuse o victorie electorală solidă şi ar fi putut acţiona bazându-se pe sprijinul naţiunii. Ea şi-a semnat condamnarea prin refuzul obstinat de a recurge la forţă împotriva bolşevicilor – pe care îi acuza de uzurparea puterii, dar continua să îi trateze ca pe nişte tovarăşi de luptă. Troţki avea mai târziu să-i ironizeze pe intelectualii socialişti, spunând că veniseră la Palatul Taurida înarmaţi cu lumânări şi sendviciuri – pentru cazul în care bolşevicii le-ar fi întrerupt curentul electric şi i-ar fi lipsit de hrană –, dar au refuzat să poarte arme sau cel puţin să-şi înarmeze sprijinitorii. Când un grup de soldaţi i-a abordat pe deputaţii socialişti, după dizolvarea Adunării, oferindu-se să o restaureze prin forţa armelor, intelectualii i-au implorat înspăimântaţi să nu facă nimic: mai degrabă să moară Adunarea Constituantă în pace, decât să se ajungă la război civil. Nimeni nu mai voia să rişte sprijinind astfel de oameni.

Comportamentul sinucigaş al intelighenţiei nu trebuie pus doar pe seama repulsiei faţă de violenţa fizică şi a credinţei oarbe în progresul democraţiei indiferent de acţiunea oamenilor, ci şi pe seama fricii permanente de contrarevoluţie. Socialiştii se simţeau legaţi de bolşevici printr-un devotament comun faţă de cauza construirii unei noi orânduiri; oricât de mult ar fi condamnat metodele bolşevicilor, le împărtăşeau obiectivele. Duşmanii nesocialişti ai bolşevicilor erau şi duşmanii lor. Un ziar al menşevicilor scria, la o zi după puciul bolşevic: „Mai presus de orice, trebuie să luăm în considerare tragicul adevăr că o lichidare violentă a loviturii de stat bolşevice va conduce la lichidarea tuturor cuceririlor Revoluţiei ruse”. După dizolvarea Adunării Constituante, acelaşi ziar scria, justificând lipsa unei reacţii: „Soarta revoluţiei noastre este strâns legată de aceea a mişcării bolşevice.” Acest mod de gândire a paralizat voinţa intelighenţiei socialiste, făcând-o să nu acţioneze nici înainte, nici în timpul şi nici după înfăptuirea puciului. Ideea că adevăraţii contrarevoluţionari erau chiar bolşevicii nu le-a trecut nicio clipă prin capete, fiindcă erau obişnuiţi să judece în funcţie de lozinci, nu de realităţi.

Spre deosebire de oponenţii lor, bolşevicii au tras un mare număr de învăţăminte din evenimente. Au înţeles că în zonele pe care le controlau deja nu trebuiau să se teamă de o rezistenţă armată organizată: adversarii lor, deşi sprijiniţi de trei sferturi din populaţie, erau dezbinaţi, lipsiţi de lideri adevăraţi şi mai ales incapabili să lupte pentru propria cauză. Experienţa i-a obişnuit pe bolşevici cu ideea că trebuiau să recurgă la forţă ori de câte ori întâlneau o împotrivire şi să, rezolve” problemele prin „lichidarea” fizică a celor care creau problemele respective. Mitraliera a devenit astfel principalul mijloc de persuasiune politică. Brutalitatea fără margini cu care bolşevicii aveau să conducă Rusia din acel moment se explică prin convingerea, căpătată în cursul evenimentelor din 5 ianuarie 1918, că pot recurge la forţă fără să rişte nimic.

Şi, într-adevăr, începând cu primăvara lui 1918, bolşevicii au recurs la forţă din ce în ce mai des, fiindcă pierduseră chiar şi sprijinul soldaţilor şi muncitorilor care în toamna precedentă fuseseră de partea lor. La alegerile pentru soviete au avut rezultate slabe; în oraşele pentru care dispunem de informaţii de arhivă, menşevicii şi socialist-revoluţionarii i-au înfrânt. Noul regim a rezolvat acest „neajuns” pe două căi: a anulat dreptul menşevicilor şi socialist-revoluţionarilor de a candida în alegerile pentru soviete, după care a forţat ţinerea repetată de alegeri, până când a obţinut majoritatea dorită. Muncitorii, sprijiniţi timid de menşevici, au încercat să contracareze aceste acţiuni prin formarea unei organizaţii proprii de „împuterniciţi ai muncitorilor”, independentă de soviete – deja discreditate –, însă noua structură avea să fie desfiinţată şi liderii ei arestaţi.

Era sfârşitul autonomiei sovietelor, al dreptului muncitorilor de a avea proprii reprezentanţi şi al ultimelor rămăşiţe ale sistemului multipartit. Măsurile luate în iunie-iulie 1918 puneau ultima piatră la temelia dictaturii partidului unic.

Capitolul VIII. INTERNAŢIONALIZAREA REVOLUŢIEI