a cuceri întreaga lume.

LENIN, septembrie 1917

Principala preocupare a bolşevicilor după octombrie 1917 era să îşi consolideze puterea la Petrograd şi apoi să extindă cât mai rapid cu putinţă revoluţia în Rusia şi pe întregul glob. Pentru a-şi îndeplini acest obiectiv, trebuiau însă mai întâi să încheie pacea. Raţionamentul lui Lenin era că guvernul nu putea supravieţui dacă nu obţinea armistiţiul. Ca şi înainte de puciul din octombrie, era neliniştit de atitudinea trupelor: dacă Rusia rămânea în război, „armata, alcătuită din ţărani pe care războiul i-a adus la un grad de epuizare insuportabil… va răsturna guvernul socialist al proletariatului”. Bolşevicii aveau nevoie de peredîşka – de un „moment de respiro”, pentru a-şi întări autoritatea, a organiza administraţia şi a crea o nouă armată, una revoluţionară.

Lenin era pregătit să încheie pace cu Puterile Centrale în orice condiţii, atâta timp cât acestea i-ar fi permis să rămână la putere. Majoritatea bolşevicilor nu împărtăşeau această opinie. Rezistenţa pe care o întâmpina din partea colaboratorilor se explică prin credinţa (pe care de fapt o împărtăşea şi el) că regimul bolşevic nu putea supravieţui decât dacă revoluţia izbucnea şi în Europa Occidentală şi prin convingerea (în cazul lui, parţială) că acest lucru era deja pe punctul să se întâmple. Din punctul de vedere al criticilor din interiorul partidului, încheierea unei păci cu Germania „imperialistă” ar fi echivalat cu trădarea mişcării socialiste internaţionale şi, deci, a propriei cauze. Rusia trebuia să continue războiul, pentru a crea condiţiile declanşării revoluţiei şi în Germania. Lenin nu era de acord cu acest punct de vedere:

Tactica noastră trebuie să se bazeze… [pe principiul] de a asigura pe cât posibil şi cu cât mai multe şanse consolidarea sau măcar supravieţuirea revoluţiei socialiste într-o singură ţară, până în momentul în care i se vor putea alătura şi alte ţări.

Troţki şi Nikolai Buharin, principalii adversari ai lui Lenin în această privinţă, susţineau că acesta se autoiluziona: Puterile Centrale nu aveau să dea niciodată răgaz noului regim să se consolideze; dimpotrivă, pacea ar fi servit la consolidarea poziţiei Puterilor Centrale. Germanii nu au decât să invadeze Rusia, spuneau ei. Nu ar face astfel decât să ridice masele şi să provoace în rândul lor un val de entuziasm revoluţionar. Făcând trimitere la evenimentele din Franţa anului 1792, oponenţii lui Lenin afirmau că rezistenţa naţiunii în faţa inamicului avea „să mişte inimile muncitorilor din lumea întreagă”, care aveau să pună capăt „coşmarului imperialist”. În iarna 1917–1918, această controversă ajunsese să divizeze însuşi nucleul conducător al Partidului Bolşevic: Lenin se afla cel mai adesea în minoritate, uneori chiar singur.

Bolşevicii nu puteau şi nu voiau să recunoască principiile diplomatice şi de drept internaţional pe care Europa şi le fixase de-a lungul ultimilor 400 de ani. Respingeau mai ales ideea că un stat respectă suveranitatea altor state şi întreţine relaţii cu ele numai la nivelul guvernelor. Ca revoluţionari, nu recunoşteau nici principiul suveranităţii, nici legitimitatea guvernelor existente. Dat fiind însă că pentru moment – adică până la izbucnirea revoluţiei mondiale – trebuiau să întreţină relaţii cu statele „burgheze”, fie şi numai pentru a contracara acţiunile dirijate de acestea împotriva lor, se vedeau nevoiţi să ducă o politică externă dublă. La nivelul statului, menţineau relaţii externe corecte din punct de vedere formal, respectând standardele diplomatice acceptate. La nivelul partidului, duceau o politică externă cel puţin neortodoxă, trecând peste guverne şi adresându-se direct cetăţenilor altor state, cu lozinci incitatoare. Când puterile străine protestau faţă de acest tip de atitudine, comisariatul afacerilor externe răspundea că Partidul Bolşevic este o organizaţie privată, pentru care guvernul sovietelor nu îşi asumă nicio răspundere. Subterfugiul nu era de natură să păcălească prea multe state, dar le oferea o scuză acelora dintre ele care, pentru un motiv sau altul, găseau oportun să menţină relaţii cu guvernul sovietic.

În vreme ce se amestecau deci în mod permanent în afacerile interne ale altor ţări, bolşevicii respingeau orice astfel de interferenţe din partea guvernelor străine în Rusia, calificându-le drept „imperialiste”.

Aşa cum am remarcat (vezi mai sus, p. 142), Congresul al II-lea al Sovietelor adoptase „Decretul asupra păcii” redactat de Lenin, care propunea puterilor beligernate un armistiţiu imediat. Propunerea era însoţită de un apel adresat muncitorilor din Anglia, Franţa şi Germania, de a ajuta Rusia Sovietică să „desăvârşească… eliberarea maselor populare de sclavie şi orice formă de exploatare”. George Kennan a numit acest decret un act de „diplomaţie demonstrativă”, menit să „creeze probleme altor guverne şi să stârnească opoziţia popoarelor respective faţă de propriile guverne”. Bolşevicii au lansat şi alte declaraţii de aceeaşi natură, care incitau cetăţenii altor state la revoltă.

Decretul asupra păcii a fost transmis la 9 noiembrie Aliaţilor, care l-au respins ca pe o stratagemă propagandistică. Ca urmare, Troţki a notificat Puterilor Centrale disponibilitatea Rusiei de a începe negocieri de pace.

Strategia Berlinului de sprijinire mascată a bolşevicilor îşi arăta roadele: unii germani se aşteptau la o repetare a „miracolului” din 1762, când urcarea pe tron a lui Petru al III-lea, ţar cu orientare pro-prusacă, a salvat Prusia de la un dezastru sigur. Perspectiva unei păci separate a făcut să renască speranţele Germaniei de a înfrânge Franţa şi Marea Britanie înainte ca Statele Unite să poată pregăti şi desfăşura suficiente forţe militare pe continent. Ludendorff a pus imediat la punct planul unei ofensive decisive pe frontul de vest, la care urmau să participe sute de mii de soldaţi transferaţi din Est.

În relaţiile ei cu Rusia Sovietică, Germania avea aparent toate atuurile, fiindcă dispunea de un guvern puternic şi de o armată extraordinar de bine pregătită, în timp ce Rusia era lipsită de amândouă aceste elemente. În realitate, raportul de forţe nu era chiar atât de dezechilibrat. Blocada Aliaţilor împinsese Puterile Centrale la un pas de înfometare. Austro-Ungaria părea că e pe punctul să se prăbuşească: ministrul austriac de externe avertizase Berlinul că, probabil, ţara sa nu avea să mai reziste până la următoarea recoltă. Germanii erau dezavantajaţi şi de ignoranţa lor în legătură cu bolşevicii, pe