care îi considerau o adunătură de utopişti ponosiţi şi lipsiţi de simţul realităţii. Bolşevicii în schimb cunoşteau foarte multe despre clasa conducătoare germană, fiindcă trăiseră ani îndelungaţi în Germania, familiarizându-se cu realităţile ei interne. Era un atu care le permitea de fiecare dată să câştige în faţa germanilor.

Mulţi politicieni şi intelectuali germani sperau să învingă Rusia şi să o transforme într-un soi de Africă, într-o colonie menită să le furnizeze materii prime şi capacităţi de prelucrare ieftine. În acest scop, plănuiau să divizeze Imperiul Rus după liniile de demarcaţie interetnică şi să instaleze în ceea ce ar fi rămas – în provinciile Rusiei Mari, adică – un guvern suficient de slab pentru a ceda presiunilor îndreptate spre obţinerea de concesii economice. Din perspectiva unor astfel de ambiţii, nimic nu ar fi avantajat mai mult Berlinul decât existenţa unui regim bolşevic în Rusia, în 1918, documentele emise de instituţiile politice germane abundau în argumente în favoarea sprijinirii bolşevicilor, care, oricât de odioşi ar fi fost, puteau contribui prin incompetenţa şi lipsa lor de popularitate la menţinerea în Rusia a unei permanente stări de dezordine. Un influent comentator politic german, Paul Rohrbach, răspundea astfel în iunie 1918 acelora dintre compatrioţii săi care începuseră să se îndoiască de oportunitatea susţinerii lui Lenin:

 

Bolşevicii ruinează din temelii inima Rusiei, sursa oricărei ameninţări ruseşti potenţiale în viitor. Ei au reuşit deja să înlăture cele mai multe din neliniştile noastre privitoare la Rusia Mare şi ar trebui să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a-i ajuta să-şi continue atât de folositoarea lor activitate.

 

În acest context, între cei doi parteneri atât de improbabili – Rusia radicală şi Germania monarhică – s-a dezvoltat o alianţă tacită, care avea să dureze până la capitularea germană din noiembrie 1918, pentru a renaşte din nou la începutul anilor ’20. Alianţa nu l-a salvat pe Kaiser, dar i-a permis lui Lenin să supravieţuiască.

Germanii şi austriecii au acceptat cu promptitudine propunerea rusească de armistiţiu, convinşi că vor urma imediat convorbiri de pace. La 18 noiembrie / l decembrie 1917, o delegaţie rusă condusă de Adolf Ioffe, fost menşevic şi prieten al lui Troţki, a plecat la Brest-Litovsk, unde se afla cartierul general al înaltului comandament german de pe frontul de est. Delegaţia germană îl avea în frunte pe von Kühlmann, fostul ministru de externe, care jucase un rol cheie în aranjamentul privitor la tranzitarea lui Lenin prin Germania, în momentul părăsirii Elveţiei.

De îndată ce armistiţiul a fost încheiat şi luptele au încetat, ruşii au declanşat o viguroasă campanie propagandistică destinată trupelor germane de pe frontul de est, prin care acestea erau incitate împotriva propriului guvern şi îndemnate să fraternizeze cu fostul inamic. Tactica ruşilor la Brest a fost de a temporiza cât mai mult şi de a folosi negocierile pentru lansarea de lozinci revoluţionare adresate populaţiei germane. Campania s-a dovedit destul de eficientă, la sfârşitul lui ianuarie 1918 izbucnind într-un număr de oraşe germane greve ale muncitorilor, care cereau încheierea imediată a păcii, fără anexiuni teritoriale şi fără despăgubiri de război.

După încheierea primei runde de negocieri (15/28 decembrie 1917), germanii au început să-şi pună întrebări asupra adevăratelor intenţii ale ruşilor: doreau aceştia să încheie pace sau voiau doar să câştige timp pentru a provoca o revoluţie socială la scară mondială? Militarii, dându-şi seama că bolşevicii trăgeau de timp, au cerut să se pună capăt mascaradei, într-o scrisoare din 7 ianuarie (25 decembrie) adresată Kaiserului, generalul von Hindenburg critica „slăbiciunea” şi „conciliatorismul” tacticii aplicate la Brest de diplomaţii germani, care creau impresia că Germania dorea cu disperare să obţină pacea. O astfel de impresie, sublinia el, era de natură să afecteze în mod negativ moralul armatei. Kaiser-ul a fost de acord cu observaţiile generalului şi, odată cu reluarea convorbirilor de pace, în 27 decembrie/9 ianuarie, poziţia delegaţiei germane a devenit mai fermă. Fără a cere consimţământul Rusiei, Germania a recunoscut în mod unilateral suveranitatea Ucrainei, ca un prim pas spre semnarea unei păci separate cu aceasta. Vizibil şocat, Troţki, care îl înlocuise pe Ioffe în fruntea delegaţiei ruse, avea să protesteze – fără niciun rezultat.{27}

Şocul lui a fost şi mai mare în momentul în care germanii au prezentat la negocieri o hartă cu frontiera revizuită dintre cele două ţări. Polonia,

Ucraina, Lituania şi Letonia urmau să iasă din componenţa statului rus. Troţki a răspuns că propunerile erau inacceptabile pentru guvernul său. La 5/18 ianuarie, în chiar ziua în care era dizolvată Adunarea Constituantă, liderul bolşevic a declarat că guvernul sovietic consideră că cel mai bun mijloc de a cunoaşte voinţa poporului este referendumul. A plecat apoi imediat spre Petrograd.

Termenii propunerii germane au creat o stare de confuzie în rândul conducătorilor bolşevici. Buharin, făcându-se purtătorul de cuvânt al membrilor de rând ai partidului, a cerut sistarea negocierilor pentru a provoca o revoltă populară împotriva imperialiştilor. Troţki, situându-se pe o poziţie asemănătoare, a lansat sloganul „nici pace, nici război”, prin care sugera sistarea convorbirilor şi declararea unilaterală de către Rusia a încheierii ostilităţilor cu Puterile Centrale. Germanii ar fi fost atunci liberi să facă ceea ce doreau şi ceea ce, oricum, nicio forţă din lume nu i-ar fi putut împiedica să facă – să anexeze teritorii întinse din Rusia –, dar astfel ar fi dezvăluit propriului popor şi întregii lumi brutalitatea imperialismului lor.

Lenin, sprijinit de Kamenev, Zinoviev şi Stalin, a calificat drept utopice asemenea strategii. Rusia nu dispunea de o armată capabilă să îi oprească pe germani, în cazul în care aceştia ar fi hotărât să ocupe Petrograd-ul şi Moscova şi să răstoarne astfel guvernul bolşevic. A pledat de aceea pentru acceptarea unei păci, oricât de umilitoare, considerând-o absolut vitală pentru supravieţuirea noului regim.

La întrunirea Comitetului Central care a avut loc după întoarcerea lui Troţki de la Brest, Lenin a suferit o înfrângere la limită. Troţki a primit directive să se întoarcă la Brest şi să-şi continue tactica „nici pace, nici război”, încercând să prelungească negocierile cât mai mult, în speranţa că în Germania avea să izbucnească în curând o revoluţie. Germanii însă înţeleseseră deja tactica ruşilor.