al unei sirene de poliţie – ţâşnind şi apoi parcă rulându-se înapoi. Adunându-se.

Tot nimic.

Îl văzu numai atunci când, în şosetele umede şi murdare, se apropie de intersecţia dintre cele două străzi. Chipul victorios al lui Rudy era ridicat cu mândrie în timp ce venea repede spre ea. Un rânjet lăsa să i se vadă dinţii, iar pantofii i se legănau într-o mână.

– Aproape că m-au omorât, dar am reuşit.

După ce traversară râul, îi înmână lui Liesel pantofii, iar ea îi aruncă pe jos.

Stând pe pământ, fata ridică privirea spre prietenul ei cel mai bun.

– Danke, zise ea.

Rudy făcu o plecăciune.

– Cu plăcere. Făcu o încercare pentru a căpăta puţin mai mult. Cred că nu are rost să te mai întreb dacă primesc un sărut pentru asta?

– Pentru că mi-ai adus pantofii pe care tu i-ai uitat?

– Destul de corect.

Ridică braţele şi continuă să vorbească în vreme ce porniră mai departe, iar Liesel făcu un efort substanţial să-l ignore. Nu auzi decât ultima parte.

– Probabil că oricum nu aş vrea să te sărut – nu dacă respiraţia ta aduce câtuşi de puţin cu pantofii, spuse el.

– Mă scârbeşti, îl informă ea şi speră că el nu putea să vadă începuturile involuntare ale unui zâmbet care i se aşternea pe buze.

 

Pe strada Himmel, Rudy îi luă cartea. Sub un stâlp de felinar, citi cu voce tare titlul şi întrebă despre ce era vorba.

Visătoare, Liesel răspunse:

– Doar despre un criminal.

– Asta-i tot?

– E şi un poliţist care încearcă să-l prindă.

Rudy i-o dădu înapoi.

– Apropo, cred că pe amândoi ne cam aşteaptă o papară straşnică atunci când vom ajunge acasă. Mai ales pe tine.

– De ce pe mine?

– Ştii… mama ta.

– Ce-i cu ea? Liesel îşi exercita dreptul arogant al fiecărei persoane care a aparţinut vreodată unei familii. Este în ordine ca o persoană să bombăne şi să se văicărească, şi să-i critice pe alţi membri ai familiei, dar nu lasă pe nimeni altcineva să o facă. E ceva în neregulă cu ea?

Rudy dădu înapoi.

– Scuze, Saumensch! Nu am vrut să te jignesc.

Chiar şi pe întuneric, Liesel putea să vadă că Rudy creştea. Faţa i se lungea. Părul şocant de blond se închidea la culoare şi trăsăturile păreau că-şi schimbă forma. Dar un lucru nu se va schimba niciodată. Era imposibil să fii supărat pe el mult timp.

– La tine e ceva bun de mâncat astă-seară? întrebă.

– Mă îndoiesc.

– Nici la mine. Mare păcat că nu putem să mâncăm cărţi. Arthur Berg a zis ceva de genul ăsta odată. Îţi aminteşti?

Restul drumului, au rememorat zilele bune, care trecuseră, Liesel aruncând adeseori câte o privire spre Omul care fluiera, la coperta cenuşie şi la titlul scris cu negru.

 

Înainte să meargă fiecare la casa lui, Rudy se opri pentru o clipă şi spuse:

– La revedere, Saumensch. Râse. La revedere, hoţule de cărţi!

Era pentru prima dată când Liesel fusese însemnată cu acest titlu şi nu putea să ascundă faptul că îi plăcea foarte mult. După cum ştim, ea furase cărţi şi înainte, dar, la sfârşitul lunii octombrie 1941, a devenit oficial. În acea noapte, Liesel Meminger a devenit cu adevărat hoţul de cărţi.

Trei acte de prostie, de Rudy Steiner

RUDY STEINER, UN GENIU AUTENTIC 1. a furat cel mai mare cartof de la Mamer’s, aprozarul local; 2. s-a luat de Franz Deutscher pe strada München; 3. a chiulit de la toate întâlnirile Tineretului Hitlerist.

Problema cu prima ispravă a lui Rudy a fost lăcomia. Era o obişnuită după-amiază mohorâtă, la jumătatea lunii noiembrie 1941.

Mai devreme, îşi croise destul de măiestrit drum printre femeile cu cupoane – aproape, aş îndrăzni să spun, cu o urmă de geniu infracţional. Era cât pe ce să scape complet neobservat.

Totuşi, deşi se străduia să rămână nebăgat în seamă, a reuşit să pună mâna pe cel mai mare cartof din grămadă – exact cel pe care mai mulţi oameni de la rând îl urmăreau. Toţi s-au uitat cum un pumn de treisprezece ani s-a ridicat şi l-a înşfăcat. Un cor de femei robuste pe nume Helga l-a indicat cu degetul, iar Thomas Mamer veni valvârtej spre infractor.

– Meine Erdäpfel, zise el. Merele mele de pământ.

Cartoful era încă în mâinile lui Rudy (nu putea să-l ţină doar cu o mână), iar femeile se adunară în jurul său ca o trupă de luptători. Era necesar să vorbească repede.

– Familia mea, a explicat Rudy. Sosit la momentul potrivit, un şuvoi de lichid limpede începu să-i curgă din nas. Avu grijă să nu-l şteargă. Cu toţii murim de foame. Sora mea are nevoie de o haină nouă. Ultima i-a fost furată.

Mamer nu era deloc prost. Încă ţinându-l pe Rudy de guler, zise:

– Şi ai de gând să o îmbraci cu un cartof?

– Nu, domnule.

Se uită pe diagonală în singurul ochi pe care putea să-l vadă al celui care îl capturase. Mamer era un bărbat ca un butoi, cu doi ochi mici, ca nişte gloanţe de care să te fereşti. Dinţii lui erau ca o mulţime la un meci de fotbal, înghesuiţi unul în altul.

– Am dat toate punctele noastre pentru haină, cu trei săptămâni în urmă, şi acum nu mai avem nimic de mâncare, spuse Rudy.

Băcanul îl ţinea cu o mână şi în cealaltă mână avea cartoful. Strigă cuvintele temute spre soţia lui:

– Polizei!

– Nu, imploră Rudy, vă rog!

Mai târziu, îi va zice lui Liesel că nu i-a fost deloc frică, dar, cu siguranţă, în acel moment, inima îi bubuia în piept, sunt convinsă. Nu poliţia. Vă rog, nu poliţia.

– Polizei!

Mamer rămase de neclintit pe când băiatul se zvârcolea şi se lupta cu aerul.

 

În acea dimineaţă, la coadă era şi un profesor, Herr Link. Era unul dintre profesorii care nu erau preoţi sau călugăriţe. Rudy îl zări şi îl privi în ochi.

– Herr Link. Era ultima sa şansă. Herr Link, spuneţi-i, vă rog! Spuneţi-i cât de sărac sunt.

Băcanul se uită cu ochi întrebători la profesor. Herr Link făcu un pas înainte şi rosti:

– Da, Herr Mamer. Băiatul ăsta este sărac. E de pe strada Himmel.

La auzul acestor cuvinte, mulţimea, în mare parte formată din femei, începu să se sfătuiască, ştiind că strada Himmel nu reprezenta tocmai chintesenţa vieţii idilice