— Dar unde dă ochii cu ei? Unde-i întîlnește? La bar, la „Three Hundred”[2].

— Barul îl ține un cumnat al lui, preciză cineva. De fapt, lucrează acolo o parte din zi pentru haine și mîncare.

— Nu știu ce face, interveni doctor Williams, încercînd să pună capăt discuției, și nici nu vreau să-l judec. Nu frecventez barurile. Dar cei care l-au întînit la „Three Hundred” mi-au spus că l-au găsit, dacă nu beat de-a binelea, în orice caz foarte pe-aproape. Și atunci, în acest caz…

— Dați-mi voie să adaug și eu un cuvînt, îl întrerupse Dumitru, apucîndu-și pălăria cu amîndouă mîinile și lipind-o strîns de piept. Vreau să adaug și eu un cuvînt… să-mi spun, cum se spune, și eu cuvîntul.

De emoție, pierdu șirul și începu să vorbească la întîmplare, într-o englezească tot mai greu de urmărit.

— Și eu și soția mea, Thecla, îi vom rămîne toată viața recunoscători. Cînd am văzut atunci, în biserică, adunarea aceea de oameni îngenunchind, plecîndu-și capetele și rugîndu-se pentru Thecla… atunci pot spune că, în sfîrșit, am înțeles. Am înțeles toate cîte s-au întîmplat, de la început și pînă în ziua cununiei. Căci a fost, pot spune, o căsătorie din dragoste. Eram amîndoi săraci, iar eu vorbeam prost englezește. Eram un biet refugiat, n-apucasem încă să prind toată subțirimea limbii engleze. Eu sînt de la Dunăre. Am trecut Dunărea înot, așa am putut să scap de-acolo: înotînd. Vorbeam foarte prost, și totuși ne înțelegeam. Ea, Thecla, era cultivată, fusese și la colegiu. Pot spune că ea m-a învățat să vorbesc corect englezește. Și pentru că ne iubeam atît de mult, ne-am căsătorit. Dar ea, Thecla, suferea de astmă. În fiecare zi, absolut în fiecare zi, atacuri după atacuri. Doctor Martin mi-a spus: „Du-te liniștit acasă și mulțumește lui Dumnezeu pentru marea lui îndurare. Soția dumitale a fost vindecată!”. Și cum mi-a spus asta, am știut că așa a fost. De aceea nici n-am voit să telefonez. Știam că a fost vindecată. De ce să-l ispitesc pe Dumnezeu îndoindu-mă de atotputernicia lui? Numai după ce m-am întors acasă, la vreo zece zile după aceea, la vreo zece zile după ce intrasem în această sfîntă biserică, crezînd că vin la un festival, am văzut că vindecarea asta e numai o părticică din miracol. De-abia acum începea minunea minunilor.

Se opri o clipă, privind fericit spre masă, cu un zîmbet neobișnuit luminîndu-i fața.

— De aceea vreau să vă spun, reîncepu, și-mi cer iertare că îndrăznesc să vă spun asta dumneavoastră, oameni cu carte, luminați și buni creștini, dar totuși trebuie să vă spun că acest doctor Martin făcea minuni. Credeți-mă! Vă jur pe ce am mai scump. Dumnezeu era cu el!

§

Nu i-a fost greu să-l recunoască, deși se schimbase mult în acești patru ani. Era mai slab, părul aproape cărunt, fruntea brăzdată; doar sprîncenele rămăseseră negre și ochii păstraseră încă, deși uneori aburită de scurte absențe, sticlirea de altădată. Citea la o masă de lîngă fereastră, cu un pahar de bere în fața lui și un teanc de reviste și ziare alături, pe canapea.

— Bună seara, doctore Martin, spuse Dumitru cu solemnitate și se aplecă puțin din umeri. Nu vă mai aduceți aminte de mine?

Celalt ridică ochii din ziar și-l privi distrat.

— Nu, spuse, îmi pare rău. De altfel, adăugă după o clipă, numele meu nu e Martin. Mă numesc Dugay.

— Eu sînt Dumitru. E un nume cam greu de pronunțat. Dar, știți, eu sînt de origine român. Stați, o să vă arăt ceva, poate că acum o să vă aduceți aminte.

Pregătise această mișcare înainte de a intra la „Three Hundred”. Scosese fotografia din portmoneu și o ținea la îndemînă în buzunarul hainei. Cu un gest brusc i-o întinse.

— Frumoasă fată, spuse fără interes Dugay, așezînd fotografia pe masă. Nu s-a schimbat deloc. Cred că făcea parte din cor la Syracuza.

— Nu, nu cîntă, îl întrerupse blajin Dumitru. E soția mea, Thecla… La două mii de mile de aici. Dar dacă e așa cum e astăzi, este, pot spune, datorită dumneavoastră. Dacă-mi dați voie, am să stau nițel pe scaun, adăugă sfios. Sînt cam obosit. Toată ziua cu treburi.

Își scoase batista și-și șterse fruntea. Dugay îl privi din nou, de astă dată lung, concentrat, apoi apucă paharul pe jumătate plin și-l dădu peste cap.

— Eu mai beau o bere, spuse. Îmi ții tovărășie?

Și fără să aștepte răspunsul, se ridică și se îndreptă spre bar. Se întoarse după cîteva minute purtînd o tavă cu două sticle de bere și două pahare.

— Mă servesc singur pentru că sînt oarecum de-al casei, spuse începînd să umple paharele…

— Știu, făcu Dumitru zîmbind. Am aflat de la biserică…

— De la care biserică?

— Biserica Mîntuirii. Fusei pe-acolo, să mă interesez de adresa dumneavoastră.

— Biserica Mîntuirii? repetă Dugay, zîmbind amar. Frumos nume. Mi-au trebuit doi ani ca să înțeleg numele ăsta.

— Venisem pentru festival, începu Dumitru. Biserica era ticsită și la pupitru vorbeați dumneavoastră. Ați vorbit ce-ați vorbit și pe urmă ați început să faceți minuni.

— Adevărul era că avea un nume foarte frumos, îl întrerupse Dugay visător. Biserica Mîntuirii. Poate că nici după doi ani de teologie nu-l înțeleg. Dumneata înțelegi ce vrea să spună asta: Biserica Mîntuirii?

— După cît mă duce pe mine capul, asta vrea să spună: acea sfîntă biserică unde Dumnezeu se îndură și mîntuiește oamenii.

— Dar cum? Dar cum? întrebă Dugay, cuprins parcă de o bruscă fervoare. Cum de se poate mîntui cineva într-o biserică? Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca și mort. Putem spune, fără urmă de nelegiuire, ca Dumnezeu a murit, pur și simplu, pentru că nu mai e cu noi, nu ne mai este accesibil. S-a retras, s-a ascuns undeva… Acel „undeva” nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filozofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendența e o formă a morții. Deci,