înăuntru și bagă patru gloanțe în Periera. Veneticu’ trage un urlet ș-apoi începe să scîncească. E mpușcat în plin, de la mică distanță, și nu-nflorește deloc.

Se prăbușește pe birou. În clipa aia las automatu’ meu s-arate ce știe. Îl tratez pe Fernandez cu aceeași monedă. Îi plasez două drept în pompă.

Cade de pe scaun într-o parte. Mă duc și m-aplec peste el. În spatele meu îl aud pe Periera continuînd să scîncească. Fernandez ridică privirea către mine și-ncepe să vorbească. O dîră de sînge i se prelinge din colțu’ gurii. Zîmbetu’ nu l-a părăsit. Arată ca dracu’.

— Nu ține, copoiule, zice. N-ai să mă prăjești. N-ai să…

Se stinge.

Periera stă liniștit. Cred că s-a terminat și el. Cînd mă-ntorc să-l privesc, văd că am dreptate. Ochii-i sticlesc încremeniți.

Îmi întorc privirea către Fernandez. Zace chircit pe podea, cu ochii holbați la plafon.

Așadar iată-i pe cei doi zmei care-au crezut că pot să fie mai tari decît legea. Doi nătărăi, care și-au închipuit că pot să-și facă de cap. Fernandez, o brută ordinară, cu capu’ gol, și nimic altceva-n afară de mușchi ș-un pistol, și Periera, un pungaș venetic agățat de remorca lui. Ăștia-ntotdeauna termină la fel. Ori li se curmă firu’ zilelor, așa cum au pățit-o ticăloșii ăștia, ori termină pe scaun, cu groaza-n suflet, văicărindu-se de mamă.

Indivizii ăștia-mi provoacă scîrbă.

Fac un pas peste Periera ș-apuc telefotiu’. Îl chem pe Metts. Intră pe fir destul de repede.

— Alo! Ascultă, Metts, îi zic. Îți vorbesc de la morgă – pen’ c-așa arată cel puțin p-aici. Îți țin la dispoziție o pereche de tîlhari înțepeniți și cred c-ai putea să trimiți să-i adune pînă nu se crapă de ziuă.

Îi povestesc cele ce s-au întîmplat. Nu pare să fie prea mult surprins. Spune că, după părerea lui, Fernandez m-a scutit de multe necazuri lichidîndu-l pe Periera și împărtășindu-i soarta.

Îl întreb cum stau lucrurile în sfera sa. Spune că toate-s cum nu se poate mai bune. Henrietta așteaptă și discută. situația cu Maloney, încercînd să-și închipuie ce naiba urmăresc. Maloney e atît de somnoros că de abia-și ține ochii deschiși, iar Metts face pasiența de unu’ singur.

— Perfect, îi zic. Acu’ vreau să te mai rog să-mi faci un mic serviciu. Trimite unu’ dintre băieții tăi să găsească din pămînt din piatră seacă un coșciug pentru Sagers. L-au îngropat p-aici pe undeva și aș vrea să-i adun rămășițele, să le duc într-un loc potrivit. Dacă ai un antreprenor de pompe funebre la-ndemînă, fă-i vînt încoace.

— E-n regulă, Lemmy, spune. Trebuie să mărturisesc că nu-ți pierzi vremea. I-ascultă, cît ai de gînd să ne ții treji p-aici? Ție nu ți-e somn niciodată?

— Nu te lăsa, zic. Partida asta e aproape de sfîrșit. Trebuie să mai trec pe la locuința Henriettei, unde vreau să cotrobăi nițel, după care socot c-am terminat p-aici. Cred c-am să fiu înapoi la tine în mai puțin de patruzeci de minute, Spune-mi, Metts, ce mai face micuța mea prietenă Paulette?

— E bine mersi, spune. S-ar zice că-i tot atît de fericită ca o pisică cu dureri de dinți. Am fost s-o văd jos în beci acum o jumătate de oră. Îi face viață grea paznicei mele d-acolo. Zice că vrea un avocat și i-am comandat unu’ să-i vină la prima oră mîine de dimineață. Ultimul lucru pe care l-am aflat despre ea este c-a renunțat să se mai plimbe de colo-colo ca o tigroaică după gratii și s-a culcat, Poate c-a și adormit.

— E-n regulă, îi zic. Și-acu, ascultă, Metts, și bănuiesc că ăsta va fi ultimu’ lucru pe care-ți voi cere să-l faci pentru mine. Peste-o juma’ de oră trezește-o pe Paulette. Scoate-o din beci și ia-o la tine acasă în camera de zi. Dacă face pe nebuna, pune-i niște brățări de oțel. Da’ să n-o lași să se-ntîlnească cu Henrietta, sau cu Maloney, sau cu oricare altu’ pînă n-ajung eu acolo. Apoi, după ce mă-ntorc eu, cred că vom încheia și afacerea asta.

— E-n ordine, spune. Am să-ți pregătesc tot decoru’. Cu bine, Lemmy.

Pun receptoru-n furcă. Mă duc la bufet și mă tratez c-o băutură. Aprind apoi o țigară și trag un fum adînc. Are un gust extraordinar.

Pe urmă fac puțină ordine. Îl apuc pe Fernandez și-l așez la loc pe scaun, iar pe Periera îl aranjez cît pot de bine. Iau de pe birou o rolă de hîrtie adezivă și din pragul uși arunc o ultimă privire la perechea asta de tîlhari.

Sting apoi lumina și-o roiesc. Încui ușa-n urma mea și o sigilez în cîteva locuri cu hîrtie adezivă, ca să nu intre nimeni pînă cînd Metts nu trimite procuroru’ să instrumenteze.

Apoi mă opresc pe balcon și privesc la ringu’ de dans. Razele lunii străbat și umplu localu’ de umbre.

Clădirea are un aspect deplorabil. Arată tot atît de trist cum arată oricare alt local cînd parchetu’ nu-i plin de perechi care dansează și orchestra nu cîntă – cînd lipsesc damele grozave, care să-și etaleze luxu’ și farmecele.

Luna face ca bomba asta să aibă un aspect puțin cam ieftin.

Cobor și ies prin ușa din dos și mă-ndrept agale către locul unde mi-am lăsat mașina.

E o noapte grozavă și mă simt bine. Abia cînd ambalez motoru’ îmi dau seama că-s teribil de obosit. Demarez și mă-ndrept către micul conac unde locuiește Henrietta.

Cînd ajung acolo, bat puternic în ușă. Nu-mi răspunde nimeni și mă gîndesc că femeia de serviciu, care vede de Henrietta, a plecat pe undeva. Poate că-i e frică să stea singură pe-ntuneric.

Forțez ușa și urc pînă la camera Henriettei. Cînd intru-n ea, simt parfumu’ pe care-l folosește – garoafe, întotdeauna mi-au plăcut garoafele. Chiar în fața mea e șiru’ de pantofi cu cîte o cataramă de argint sau alt ornament ici și colo strălucind în lumina lunii. Așezat pe un scaun – așa cum era și-nainte – stătea șalu’ Henriettei.

Vă mărturisesc că-mi face plăcere să fiu în camera asta. Sînt unu’ dintre oamenii aceia care cred c-o încăpere poate