să spună o poveste-ntreagă despre oamenii care locuiesc în ea. Cred că-ncep să devin sentimental și felu’ ăsta de-a fi nu mi se potrivește, drept care mă scutur ca să mă trezesc la realitate – să nu mă-ntrebați!

Mă pun pe treabă. Iau încăperea sistematic. O cercetez centimetru cu centimetru, da’ nu găsesc ce caut, pînă cînd, tocmai cînd eram pe punctu’ de a pierde orice speranță, în fine dau de fir.

Deschid un dulap cu haine, care-i în colț. Găsesc o casetă. O deschid și-năuntru e un teanc de scrisori. Le parcurg pînă cînd dau de una care-i scrisă de Granworth Aymes. E o scrisoare de-acu’ un an și se pare că Henrietta a păstrat-o pentru că avea o listă de cărți pe care Aymes o ruga să i le procure.

Iau scrisoarea asta la lumină ș-o citesc Apoi o pun în buzunar și m-așez în scaunu’ pe care-i așezat șalu’ și mă gîndesc.

După puțin mă ridic ș-o iau din loc. Încui ușa casei, mă sui în mașină și pornesc înapoi spre Palm Springs.

Am întreaga afacere-n buzunar. Scrisoarea asta a lui Ames i-a pus capacu’. Sînt un om dur de felu’ meu, da’ simt că-mi vine rău.

De ce? Păi, multe cazuri împuțite am rezolvat la viața mea și am văzut multe combinații ticăloase. Mi-am scos sufletu’ cu tîlharii de cînd mă știu și nu mi-au rămas multe de-nvățat.

Da’ vreți, nu vreți să credeți, asta-i afacerea cea mai ticăloasă și cea mai murdară de care m-am ocupat pîn-acu’. E atît de scîrboasă încît l-ar face pe cel mai nesimțit asasin să-și predea armele și să caute cît mai degrabă un loc de-nchinăciune.

Mi-ar fi plăcut să-l văd pe Fernandez suit pe scaun și prăjit. Individu’ ăla ar fi meritat scaunu’ și-mi pare rău c-am fost nevoit să-l împușc. Da-nainte de-a termina cu afacerea asta, mai sînt încă vreo trei sau patru oameni care or să facă mica plimbare de la celula condamnaților la moarte pînă la scaunul electric și cînd o să-i văd pe drumu’ ăsta, am să beau ș-am să dansez.

Încep să cînt „Cactus Lizzie”. Îmi mai ia, cum s-ar zice, gustu’ amar din gură.

XIV. Adevărul iese la lumină

Mă uit la ei.

Ocup scaunu din spatele mesei de scris a lui Metts, din camera sa de zi. E ora patru fără douăzeci de minute. Metts stă în colț, așezat într-un fotoliu mare, trage din lulea și are aeru’ ca și cum toată adunarea asta ar fi egală cu zero. Henrietta șade-mpreună cu Maloney pe-o sofa mare în partea dreaptă a-ncăperii, iar Paulette stă pe un scaun în partea opusă, arborînd un zîmbet mic și ironic, de parcă toți am fi căzuți pe cap, în afară de ea.

Domnește liniște. E o atmosferă oarecum odihnitoare, pentru că Metts a stins lampa din mijloc și n-a rămas aprinsă decît o lampă cu picior, în colțul din spatele Paulettei. Lumina îi cade pe față ș-o face s-arate mai mișto ca oricînd. Vă spun că voi damele sînteți niște creaturi ciudate. Uitați-vă, de pildă, la Paulette asta. E-o damă grozavă, c-o siluetă pe cinste, trăsături frumoase, ținută și personalitate, da’ nu poate trăi ca orice femeie. Parcă s-ar simți obligată să ridice casa-n sus.

Adesea mă mir și mă-ntreb, din ce cauză poate s-o ia o femeie pe calea asta? Aș vrea să știu ce gărgăuni le intră-n cap, făcîndu-le să devină capul atîtor rele, pentru că niciodată n-am cunoscut un tîlhar sau o acțiune banditească în spatele căreia să nu se găsească vreo damă și cred că franțuzu’ ăla care-a zis „cherchez la femme” își cunoaște marfa. Am impresia că fiecare caz pe care l-am atacat vreodată s-a redus în cele din urmă la „cherchez la femme”. Da’ poate că asta-i ceea ce face ca viața să fie atît de interesantă.

Îi privesc pe toți și zîmbesc.

— Ei bine, fraților, zic, iată ceea ce se poate numi sfîrșitu’ poveștii. Cred că-ntr-o oarecare măsură nu respect uzanțele prin faptu’ c-am convocat adunarea asta chiar acu’ și fără ca avocatu’ Paulettei să fie prezent. Da’ nu-i cazu’ să fii-ngrijorată, Paulette, n-am să-ți mai pun nici un fel de-ntrebări și n-am să-ți cer nici o declarație. Ce-ai să faci sau ce n-ai să faci, te privește direct și personal.

Întorc privirea către Henrietta.

— Scumpo, îi zic. Ție ți-a fost rezervat tratamentu’ cel mai dur. De fapt, am fost silit să ți-l aplic așa și să-ți fac zile fripte, pentru că era singuru’ mod în care puteam să dirijez treaba ca să iasă ceva. În ziua cînd te-am adus aici, la secția de poliție, și te-am luat la-ntrebări despre hainele cu care erai îmbrăcată-n noaptea cînd ai venit la New York de la Connecticut, n-am făcut altceva decît să joc o scenă. Era o-nscenare pe care am încropit-o pentru Fernandez și Periera. Urma să plec în Mexic și trebuia să pun ceva la cale, pentru a-i face să creadă că-ntreaga afacere era-ncheiată și că tu erai femeia pe care aveam de gînd s-o-nfund pentru uciderea lui Aymes.

Același lucru l-am urmărit, aseară, cînd te-am arestat pentru asasinarea lui Aymes. Trebuia să-i fac pe indivizii ăștia doi să creadă c-aveam dosaru-ncheiat cu toate dovezile-mpotriva ta și că-i luam cu mine la New York ca martori. Trebuia să fac asta, și uite de ce: știam că dac-ar fi fost obligați să plece de la conac a doua zi în zori, primul lucru de care s-ar fi ocupat în cursu’ nopții ar fi fost să facă să dispară întregu’ dispozitiv pe care-l foloseau pentru falsificări. Știam că atelieru’ era pe undeva pe-acolo, da’ trebuia să-i fac să-mi arate unde anume, și asta era calea pe care-am ales-o… Îmi pare rău, prințeso, da’ după ce-am să termin, cred că vei înțelege.

Henrietta îmi adresează un zîmbet discret.

— E-n regulă, Lemmy, spune. Îmi pare rău că te-am jignit. Puteam să-mi închipui că ești mult prea deștept ca să mă bănuiești de