— În primul rînd că nu sînt protestant decît după tată, preciză el. După mamă sînt catolic. Și, după cîte știu eu, catolicii au misiuni și încă misiuni milenare. Ce spui, tinere? întrebă adresîndu-mi-se.

Firește, avea și el dreptate. Dar controversa nu era ușor de încheiat. Van Manen își propusese să scrie un manual de buddhism pe înțelesul tuturor și încerca să găsească cea mai simplă și mai adecvată formulare în discuțiile cu Bogdanof. Pentru a nu știu cîta oară îi explica legea celor douăsprezece cauze, așa cum o înțelegea el, în timp ce mașina ne ducea, într-o seară, spre Serampore, cînd, deodată, se întrerupse și făcu semn cu mîna șoferului să încetineze goana. La cîteva zeci de metri în fața noastră, pe marginea șoselei, înainta foarte grăbit un bengalez. Nu știu ce i s-o fi părut atît de curios să întîlnească un om la ceasul acesta. Nu era încă întuneric deplin și ne aflam destul de aproape de orășel. Poate doar faptul că omul înainta în direcția pădurii să-i fi amintit deodată de Suren Bose. Căci, într-adevăr, cînd mașina a ajuns în dreptul lui, am întors cu toții capul și l-am recunoscut.

Mergea repede, cu privirile ridicate și i-am văzut foarte bine cele trei dungi scrijelate cu șofran brăzdîndu-i fruntea deasupra sprîncenelor.

Nu-mi dau prea bine seama, dar mi s-a părut că și-a păstrat o clipă privirea în privirile noastre, fără să ne recunoască. Nu părea deloc tulburat de întîlnirea neprevăzută cu trei europeni care-l cunoșteau. Fără să ne ia în seamă, își continuă drumul cu aceeași îndîrjire.

— Tot Budge avea dreptate, spuse Van Manen cînd mașina își reluă viteza. Nu e lucru curat cu acest Suren Bose.

Ne-am mai uitat o dată înapoi, și l-am văzut cum intra în pădure.

Peste cîteva sute de metri am lăsat și noi șoseaua principală, apucînd drumul la stînga, spre bungaloul lui Budge.

În seara aceea am vorbit mult despre întîmplare, numai noi trei, căci Budge rămăsese la Calcutta. Ca de obicei, îndată ce-am ajuns, am vestit pe servitori să pregătească cina și noi am pornit să ne plimbăm în jurul eleșteului. Era penultima noapte înainte de lună plină. Călcam toți în neștire, amețiți de fumegarea aceea nevăzută de miresme care ne învăluia tot mai puternic cu cît ne înfundam în pădurea de cocotieri. Poate din pricina neobișnuitei întîlniri cu Suren, poate datorită farmecului acelui văzduh lunar, eram fiecare dintre noi înfiorați și tulburați. Tăcerea ajunsese acum înspăimîntătoare și parcă firea întreagă încremenise sub vraja lunii. Și clătinarea unei ramuri ne cutremura, atît de nefirească ni se părea tresărirea și mișcarea în această fără de pomină oprire pe loc.

— Cum să nu-ți pierzi mințile într-o asemenea noapte, șopti tîrziu Bogdanof. Frumusețea asta e prea cumplită ca să nu fie vinovată. Omul n-are dreptul să cunoască asemenea minune decît în paradis. Pe pămînt, orice frumusețe de acest fel e o ispită diavolească. Mai ales pe pămîntul Indiei, adăugă el, oarecum pentru sine.

Dar nu i-am răspuns. Pășeam alene, fără gînduri, fermecați. Nimic nu ne-ar mai fi mirat acum. Totul ni se părea cu putință. Și cînd Van Manen ne-a oprit, cu brațul întins înainte, către apă, eram pregătiți pentru orice minune. Ne-am apropiat totuși cu pași nesimțiți, ca să vedem cum șiruri nesfîrșite de raci ieșeau din lac, tîrîndu-se greoi, dar fără să se depărteze prea mult unul de altul, către rădăcina răsucită a unui palmier de curînd doborît.

— Asta se întîmplă întotdeauna cînd se apropie luna plină, ne lămuri Bogdanof mai tîrziu.

Cîteva ceasuri în urmă, îndată după miezul nopții, ne pregăteam de plecare. În tot timpul cinei, Bogdanof fusese melancolic, amintindu-și că se împlinesc curînd doisprezece ani de cînd nu mai văzuse pămîntul Rusiei și douăzeci și doi de ani de cînd trăia în Asia. Van Manen, dimpotrivă, nu suferea deloc de nostalgia patriei. Se împăcase demult cu gîndul că moartea îl va întîmpina aici, în India, unde își petrecuse două treimi din viață. Eu nu aveam nici un cuvînt în această discuție, căci eram mult mai tînăr și abia dacă venisem în India de doi ani.

— Ai să vezi mai tîrziu, îmi spunea Bogdanof.

Apoi am vorbit despre cu totul alte lucruri și, cînd ne-am urcat în mașină ca să pornim spre Calcutta, Bogdanof își înecase demult nostalgiile. Era și greu de rezistat de altminteri unei nopți care te silea să uiți orice legătură pămîntească, orice tristețe personală. Chiar și șoferul părea doborît de atîta frumusețe. Van Manen i-a amintit să mîne mai încet și am pornit. Ca de obicei, mergeam cu farurile aprinse, deși era lună. Cînd m-am suit în mașină, mi-am aprins o țigară din tabachera lui Bogdanof, care nu fuma decît țigări cu tutun egiptean, comandate de el special de la Aden. Am fumat-o dus pe gînduri.

Van Manen povestea – pentru a nu știu cîta oară – cum trebuia să te porți cu femeile erudite. Firește, din timp în timp eram dator să exclam și să-l aprob, dar făceam lucrul acesta cu o tulburare crescîndă. Aveam mereu impresia că mașina apucase pe un drum greșit și că ar fi trebuit de mult să ieșim în șoseaua cea mare. Nu-mi dădeam bine seama ce se întîmplă, dar mi se părea că nu mai recunosc peisajul. Impresia aceasta că rătăcisem drumul n-am primit-o brusc, ci se precizase în etape. La un moment dat am închis ochii ca să mă concentrez mai bine, și i-am deschis pe neașteptate. Nu recunoșteam nimic din jurul meu. Parcă ne-am fi găsit în cu totul altă parte a Bengalului, atît de ciudate îmi păreau împrejurimile.

— Dar unde ne aflăm noi aici?! întrebai eu tulburat.

Tovarășii mei priviră și ei cu aceeași mirare arborii din ce în ce mai groși care se înălțau de o parte și alta a drumului.

— Cred că am luat-o greșit, spuse Bogdanof speriat, ca și cum de-abia acum și-ar fi dat seama de lucrul ăsta.

Șoferul mîna