Nu şi mama mea, se gândi Jon cu încăpăţânare. Nu ştia nimic despre mama lui; Eddard Stark nu vorbea despre ea. Totuşi, o visa din când în când, atât de des, încât aproape că-i putea vedea chipul. În visele sale, era frumoasă şi de viţă nobilă, iar ochii ei erau blânzi.

– Crezi că eşti un năpăstuit, fiind bastardul unui lord de rang înalt? continuă armurierul. Băiatul acela, Jeren, este odrasla abandonată a unui septon, iar Cotter Pyke este copilul unei târfe de tavernă. Acum comandă Rondul de Est de lângă Mare.

– Nu-mi pasă, spuse Jon. Nu-mi pasă de ei şi nu-mi pasă nici de tine sau de Thorne, ori de Benjen Stark, de nici unul dintre ei. Mi-e silă că mă aflu aici. Este prea... rece.

– Da. Rece, dur şi ameninţător, ăsta-i Zidul, la fel şi cei care îl păzesc. Nu este ca în poveştile pe care ţi le spunea dădaca ta. Ei, uşurează-te pe toate poveştile astea şi pe dădaca aia a ta. Aşa stau lucrurile aici. Iar tu vei rămâne aici pe viaţă, la fel ca noi toţi.

– Viaţă, repetă Jon cu amărăciune. Armurierul putea vorbi despre viaţă. El avusese una. Se îmbrăcase în negru numai după ce-şi pierduse un braţ la asediul de la Sfârşitul Furtunii. Înainte de asta, servise sub Stannis Baratheon, fratele regelui. Văzuse cele Şapte Regate de la un capăt la celălalt; chefuise şi luptase în sute de bătălii. Se spunea că Donai Noye făurise ghioaga de război a Regelui Robert, cea care-i luase viaţa lui Rhaegar Targaryen la Trident. Făcuse toate lucrurile pe care Jon nu le va face niciodată, iar când îmbătrânise, adică după ce trecuse de treizeci de ani, încasase o lovitură năprasnică de secure şi rana se inflamase până ce tot braţul trebuise amputat. Numai atunci, ologit, Donai Noye venise la Zid, când viaţa lui se terminase.

– Da, viaţa, zise Noye. O viaţă lungă sau una scurtă, depinde de tine, Snow. Dar pe calea pe care ai apucat-o, unul dintre fraţii tăi îţi va tăia beregata într-o noapte.

– Nu-mi sunt fraţi, izbucni Jon. Mă urăsc pentru că sunt mai bun decât ei.

– Nu. Te urăsc pentru că te porţi de parcă ai fi mai bun decât ei. Te privesc şi văd un bastard de la castel, care se crede vreun boiernaş. Armurierul se aplecă spre el. Nu eşti nici un fel de boiernaş. Să ţii minte asta. Eşti un Snow, nu un Stark. Eşti un bastard şi un bătăuş.

– Un bătăuş? Jon aproape că se înecase cu acel cuvânt. Acuzaţia era atât de nedreaptă, încât i se tăiase respiraţia. Ei au fost cei care au venit la mine. Toţi patru.

– Patru pe care i-ai umilit în curte. Patru care, probabil, se tem de tine. Te-am urmărit cum lupţi. Nu te antrenezi cu ei. Foloseşte sabia cum trebuie şi sunt morţi: o ştii tu, o ştiu eu, şi ei la fel. Nu le laşi nici o şansă. Îi faci de ruşine. Asta te face să te simţi mândru?

Jon ezită. Se simţea mândru atunci când învingea. De ce n-ar fi fost? Însă armurierul îi lua acum şi bucuria asta, făcând să pară ca şi cum ar fi săvârşit ceva rău.

– Toţi sunt mai mari decât mine, spuse el bătând în retragere.

– Mai mari, mai înalţi şi mai puternici, asta-i adevărat. Pun rămăşag că maestrul tău de arme te-a învăţat cum să te lupţi cu bărbaţi mai mari, la Winterfell. Cine e, vreun cavaler?

– Ser Rodrik Cassel, zise Jon prudent.

Era o capcană undeva. O simţea închizându-se în jurul său. Donai Noye se aplecă spre faţa lui.

– Acum gândeşte-te la asta, băiete. Nici unul dintre ceilalţi nu a avut un maestru de arme până la Ser Alliser. Taţii lor erau ţărani şi căruţaşi şi braconieri, fierari şi mineri, sau vâslaşi pe vreo galeră de negoţ. Ce ştiu ei despre luptă este ce au învăţat între punţi, pe cărăruile din Vechiul Oraş şi în Lannisport, prin bordelurile sau speluncile de pe drumul regelui. Poate că s-au bătut cu bâtele până să vină aici, dar îţi spun, nici măcar unul din douăzeci nu a fost suficient de bogat încât să aibă o sabie adevărată. Şi acum deci, cum ţi se par la gust victoriile tale, Lord Snow?

– Nu-mi mai spune aşa! zise Jon cu asprime, însă forţa dispăruse din furia sa. Dintr-odată, se simţi ruşinat şi vinovat. Eu niciodată... Nu m-am gândit...

– Cel mai bine este să începi să gândeşti, îl povăţui Noye. Ori aşa, ori dormi în pat cu un pumnal. Acum, du-te.

Când Jon părăsi armurăria, se făcuse aproape amiază. Soarele străpunsese norii. Îi întoarse spatele însă şi-şi ridică privirile spre Zid, care strălucea albastru şi cristalin în lumina soarelui. Chiar şi după atâtea săptămâni, vederea lui îi dădea încă fiori. Murdăria adusă de vânt veacuri la rând muşcase din el şi-l mânjise, acoperindu-l cu un strat ce părea uneori de un cenuşiu-deschis, culoarea cerului acoperit... Însă când soarele îl lumina din plin într-o zi senină, strălucea înviorat de lumină, un deal imens, alb-albastru, care umplea jumătate de cer.

Cea mai mare structură ridicată vreodată de mâna omului, îi spusese lui Jon Benjen Stark, pe drumul regelui, când zăriseră pentru prima dată Zidul, de la distanţă,

– Şi dincolo de orice îndoială, nefolositor, adăugase Tyrion Lannister rânjind, dar chiar şi Pezevenghiul devenise tot mai tăcut când se apropiau. Îl puteai vedea de la kilometri distanţă, o linie de un albastru-palid, ocupând întreg orizontul, întinsă spre est şi vest, dispărând în depărtare, imensă şi neîntreruptă. Aici este capătul lumii, părea să spună.

Când, în cele din urmă, dădură cu ochii de Castelul Negru, fortăreţele sale de lemn şi turnurile din piatră nu păreau altceva decât o mână de cuburi de jucărie împrăştiate prin zăpadă, la poalele unui imens zid de gheaţă. Vechea fortăreaţă a fraţilor în negru nu era Winterfell, şi nici un castel adevărat. Fără metereze, nu putea fi apărat, nu dinspre sud, est sau vest; dar numai partea de nord preocupa Rondul de Noapte, iar spre