nord se înălţa Zidul. Măsura aproape două sute de metri în înălţime, de trei ori mai mult decât cel mai înalt turn al fortăreţei pe care o apăra. Unchiul său spusese că sus era suficient de lat ca să permită unei duzini de cavaleri să călărească unul lângă altul. Conturul dezolant al catapultelor şi scripeţilor de lemn, rămaşi acolo de strajă, amintea de scheletul unor păsări gigantice, iar între ele, soldaţii în armuri păreau nişte furnici negre.

Stând lângă armurărie şi privind în sus, Jon se simţea aproape copleşit, aşa cum fusese în ziua aceea, pe drumul regelui, când îl văzuse pentru prima oară. Aşa era Zidul. Uneori, aproape că uita că era acolo, în acelaşi fel în care uitai de cer sau de pământul de sub picioare, dar alteori părea că nu mai există nimic altceva pe lume. Era mai vechi decât cele Şapte Regate, iar când stătea la poalele lui şi privea în sus, îl lua ameţeala. Putea simţi uriaşa greutate a gheţii care îl strivea de pământ, de parcă ar fi fost pe cale să se surpe şi, într-un fel, Jon ştia că dacă s-ar fi dărâmat, întreaga lume ar fi simţit asta.

– Te face să te întrebi ce o fi dincolo, se auzi un glas familiar.

Jon se uită în jur.

– Lannister. Nu te-am văzut, adică am crezut că sunt singur.

Tyrion Lannister era înfofolit în blănuri şi arăta atât de dolofan, încât părea un urs mic.

– Auzi multe când îi iei pe oameni pe nepregătite. Niciodată nu ştii ce poţi să afli de la ei.

– De la mine nu vei afla nimic, îi spuse Jon. Îl văzuse destul de rar pe pitic de la sfârşitul călătoriei. În calitate de frate al reginei, Tyrion Lannister era oaspete de onoare al Rondului de Noapte. Lordul Comandant îi dăduse camerele sale din aşa-numitul Turn al Regelui, deşi nici un rege nu trecuse pe acolo de câteva sute de ani, iar Lannister se ospăta chiar la masa lui Mormont şi-şi petrecea timpul călărind pe Zid şi jucând zaruri şi bând cu Ser Alliser şi Bowen Marsh şi alţi ofiţeri de rang înalt.

– Oh, dar învăţ de toate oriunde merg. Omuleţul gesticulă spre Zid cu un baston negru, noduros. După cum spuneam ... de ce atunci când un om ridică un zid, un altul vrea să ştie imediat ce-i de partea cealaltă? Îşi înalţă capul şi-l privi pe Jon cu ochii săi ciudaţi, bicolori. Tu vrei să ştii ce-i de partea cealaltă, nu?

– Nu-i nimic deosebit, zise Jon. Ar fi vrut să călărească împreună cu Benjen Stark în raidurile de recunoaştere, în adâncul misterelor din pădurea bântuită, ar fi vrut să lupte cu sălbaticii lui Mance Rayder şi să păzească domeniul de Ceilalţi, dar era mai bine să nu vorbeşti despre lucrurile pe care ţi le doreai. Cercetaşii spun că nu-s decât păduri şi munţi şi lacuri îngheţate, cu multă zăpadă şi gheaţă.

– Şi grimkini şi snarci, făcu Tyrion. Să nu uităm de ei, Lord Snow, altfel pentru ce-ar fi aici lucrul acesta imens?

– Nu-mi mai spune Lord Snow.

Piticul îşi arcui o sprânceană.

– Ai prefera, mai degrabă, Pezevenghi? Dacă-i laşi să observe cum te rănesc cuvintele, nu vei mai scăpa niciodată de bătaia lor de joc. Dacă vor să-ţi dea un nume, lasă-i, adoptă-l. Nu te mai vor putea răni cu el niciodată. Gesticula cu bastonul. Hai, vino cu mine. Servesc acum o tocană greţoasă în sala de mese şi mie mi-ar trebui doar un castron cu ceva fierbinte.

Şi lui Jon îi era foame, aşa că trecu lângă Lannister şi-şi încetini pasul ca să fie pe potriva mersului dificil şi legănat al piticului. Începea să bată vântul şi puteau auzi bătrânele clădiri din lemn scârţâind în jurul lor, iar în depărtare un oblon greu de izbea iarăşi şi iarăşi, uitat. Deodată s-a auzit un bufnet înfundat, când un strat de zăpadă căzu de pe acoperiş, lângă ei.

– Nu-ţi văd lupul, spuse Lannister în timp ce mergeau.

– Îl leg în vechile grajduri când ne antrenăm. Acum au mutat toţi caii în grajdurile din est, aşa că nu-l deranjează nimeni. În restul timpului stă cu mine. Chilia mea pentru dormit este în Turnul Hardin.

– Acela cu meterezele sparte, nu? Cu piatră sfărâmată din curtea de jos şi o înclinare precum aceea a nobilului nostru rege Robert după o noapte de beţie? Credeam că toate clădirile alea au fost abandonate. Jon dădu din umeri.

– Nu-i pasă nimănui unde dormi. Majoritatea vechilor fortăreţe sunt goale, poţi să-ţi iei ce chilie vrei.

Cândva, Castelul Negru găzduia cinci mii de luptă-lori, cu toţi caii lor, cu servitori şi arme. Acum, era adăpost pentru o zecime din acest număr, iar porţiuni din el se părăgineau. Râsul lui Tyrion Lannister trimise aburi in aerul rece.

– Voi avea grijă să-i spun tatălui tău să mai aresteze nişte pietrari, înainte ca turnul tău să se prăbuşească.

Jon putea sesiza batjocura, însă nu avea cum să nege adevărul. Rondul construise nouăsprezece fortăreţe de-a lungul Zidului, dar acum doar trei mai erau ocupate: Rondul de Est, pe ţărmul cenuşiu, măturat de vânturi, Turnul Umbrei, întărit lângă munţii unde se termina Zidul, şi între ele Castelul Negru, la capătul drumului regelui. Celelalte fortăreţe, părăsite de mult, erau locuri pustii şi sinistre, unde vântul rece şuiera prin ferestrele întunecate, iar spiritele morţilor vegheau meterezele.

– E mai bine să stau singur, zise Jon cu îndârjire. Ceilalţi se tem de Nălucă.

– Băieţi isteţi, făcu Lannister. Apoi schimbă subiectul. Umblă vorba că unchiul tău e plecat de prea mult timp.

Jon îşi aminti dorinţa pe care i-o stârnise furia, viziunea lui Benjen Stark, zăcând mort în zăpadă, şi privi repede în altă parte. Piticul avea un mod de a simţi lucrurile şi Jon nu voia ca el să-i vadă vinovăţia din ochi.

– A spus că se va întoarce de onomastica mea, recunoscu el. Onomastica lui venise şi se dusese, neremarcată de nimeni, cu două săptămâni în urmă. Îl căutau pe Ser Waymar Royce, tatăl lui e stegarul Lordului Arryn. Unchiul Benjen spunea că s-ar putea să-l caute până la Turnul Umbrei. Asta-i sus,