– Am auzit că mulţi cercetaşi au dispărut în ultima vreme, spuse Lannister pe când urcau treptele spre sala de mese. Rânji şi deschise uşa. Poate că grumkinii sunt cam flămânzi anul ăsta.

Sala era imensă şi îngheţată din cauza curentului, cu tot cu focul care duduia în căminul imens. Ciorile îşi făcuseră cuib pe grinzile tavanului înalt. Jon le auzi croncăniturile pe când primea un castron cu tocană şi un colţ de pâine neagră. Green şi Broscoiul şi alţi câţiva erau aşezaţi pe banca cea mai apropiată de foc, râzând şi înjurându-se unii pe alţii cu vocile lor aspre. Jon îi privi o clipă, gânditor. Apoi alese un loc la capătul celălalt al sălii, la distanţă de ceilalţi comeseni.

Tyrion Lannister se aşeză în faţa lui, mirosind suspicios tocana.

– Orz, ceapă şi morcovi, mormăi el. Cineva ar trebui să le spună bucătarilor că nici gulia nu-i carne.

– E tocană de berbec. Jon îşi scoase mănuşile şi-şi încălzi mâinile la aburii care se ridicau din castron. De la miros îi lăsa gura apă.

– Snow!

Jon cunoştea vocea lui Alliser Thorne, însă acum avea un ton ciudat, pe care nu-l mai auzise. Se întoarse.

– Lordul Comandant vrea să te vadă. Acum.

Pentru o clipă, lui Jon îi fu prea teamă ca să se ridice. De ce ar dori Lordul Comandant să-l vadă pe el? Au aflat ceva despre Benjen, se gândi el îngrijorat, era mort, viziunea lui se dovedise adevărată.

– E vorba despre unchiul meu? izbucni el. S-a întors cu bine?

– Lordul Comandant nu-i obişnuit să aştepte, fu replica lui Ser Alliser. Iar eu nu sunt obişnuit să-mi aud ordinele discutate de bastarzi.

Tyrion Lannister se smuci pe bancă şi se ridică.

– Opreşte-te, Thorne. Îl sperii pe băiat.

– Nu te băga în chestiuni care nu te privesc, Lannister. Nu aici e locul tău.

– Totuşi, locul meu este la curte, spuse piticul zâmbind. Un singur cuvânt spus unde trebuie şi vei crăpa ca un bătrân înăcrit, înainte să mai pui mâna pe vreun băiat pe care să-l antrenezi. Acum spune-i lui Snow de ce vrea Bătrânul Urs să-l vadă. Ceva veşti despre unchiul său?

– Nu, spuse Ser Alliser. Asta este cu totul şi cu totul altă chestiune. O pasăre a sosit azi-dimineaţă de la Winterfell, aducând un mesaj privitor la fratele lui. Se corectă: Fratele lui vitreg.

– Bran, icni Jon, ridicându-se în picioare. S-a întâmplat ceva cu Bran.

Tyrion Lannister puse o mână pe braţul său.

– Jon, spuse el. Îmi pare foarte rău.

Jon de-abia dacă-l auzi. Dădu la o parte mâna lui Lannister şi traversă sala. Alerga când ajunsese la uşă. Fugi spre Fortăreaţa Comandantului, gonind prin zăpadă. După ce gărzile îl lăsară să treacă, urcă treptele câte două deodată. Când ajunse înaintea Lordului Comandant, cizmele sale erau ude, iar Jon avea ochii înroşiţi şi gâfâia.

– Bran, zise el. Ce ştiţi de Bran?

Jeor Mormont, Lordul Comandant al Rondului de Noapte, era un bătrân morocănos, cu un cap imens, pleşuv şi o barbă colilie, lăţoasă. Pe braţ ţinea un corb pe care-l hrănea cu boabe de porumb.

– Mi s-a spus că ştii să citeşti.

Se descotorosi de corb, iar acesta bătu din aripi şi zbură la fereastră, de unde îl urmări pe Mormont scoţând un sul de hârtie de la cingătoare şi întinzându-i-l lui Jon.

Porumb, croncăni gros corbul. Porumb, porumb.

Degetul lui Jon urmări conturul lupului străvechi de pe ceara albă a sigiliului rupt. Recunoscu scrisul lui Robb, însă literele păreau difuze şi şterse când încercă să le citească. Îşi dădu seama că plângea. Şi atunci, printre lacrimi, pricepu sensul cuvintelor şi-şi ridică privirile.

– S-a trezit, spuse el. Zeii l-au trimis înapoi.

– Ologit, zise Mormont. Îmi pare rău, băiete. Citeşte şi restul scrisorii.

Privea spre cuvinte, însă ele nu mai contau. Nu mai conta nimic. Bran va trăi.

– Fratele meu va trăi, îi spuse lui Mormont.

Lordul Comandant clătină din cap, luă un pumn de porumb şi fluieră. Corbul zbură pe umărul său, ţipând: Trăieşte! Trăieşte!

Jon alergă pe trepte cu un zâmbet pe faţă şi cu scrisoarea de la Robb în mână.

– Fratele meu va trăi, le spuse gărzilor.

Alergă înapoi în sala de mese, unde-l găsi pe Tyrion Lannister tocmai când sfârşea de mâncat. Îl apucă de subsuori, îl ridică în aer şi-l răsuci în cerc.

– Bran va trăi! strigă el.

Lannister părea uluit. Jon îl puse jos şi-i împinse hârtia în mâini.

– Uite, citeşte asta.

Ceilalţi se apropiară, privindu-l curioşi. Jon îl observă pe Grenn la câţiva paşi distanţă. Pe una dintre mâini avea un bandaj gros, de lână. Părea neliniştit şi stingherit, dar nu ameninţător. Jon se duse la el. Grenn se trase înapoi şi ridică mâinile.

– Stai departe de mine, bastardule.

Jon îi zâmbi.

– Îmi pare rău de încheietura ta. Şi Robb mi-a făcut, o dată, aceeaşi manevră, dar cu o sabie de lemn. Doare precum cele şapte iaduri, însă la tine a fost mult mai rău. Uite, dacă vrei, îţi pot arăta cum să te aperi de asta.

Alliser Thorne îi auzise.

– Lord Snow vrea acum să-mi ia locul, rânji el. Mi-ar fi mie mai uşor să învăţ un lup să facă jonglerii, decât ţie să-i antrenezi pe bizonii ăştia.

– Accept rămăşagul, Ser Alliser, zise Jon. Mi-ar plăcea la nebunie să-l văd pe Nălucă făcând jonglerii.

Apoi îl auzi pe Grenn icnind, şocat. Se aşternu liniştea.

Tyrion Lannister hohoti. Trei dintre fraţii negri i se alăturară la masa de lângă el. Râsul se împrăştie de la bancă la bancă şi până şi bucătarii ajunseră să hohotească. Păsările se foiră pe grinzi şi, în cele din urmă, chiar şi Grenn începu să chicotească.

Ser Alliser nu-şi mai lua ochii de la Jon. Pe când hohotele se rostogoleau în jurul său, chipul i se întunecă, iar mâna i se strânse pumn.

– Asta a fost o greşeală nefericită, Lord Snow, spuse el cu tonul muşcător al unui duşman.

EDDARD

Eddard Stark trecu printre porţile înalte, de bronz, ale Fortăreţei Roşii obosit, flămând şi iritat. Era călare încă, visând la o baie îndelungată, la o friptură de pasăre şi un pat moale, când administratorul regelui îi spuse că Marele Maester Pycelle convocase o întrunire urgentă a consiliului mic. Era