– Îmi va fi cu putinţă mâine, se răsti Ned, descălecând.

Administratorul făcu o plecăciune adâncă.

– Le voi comunica tuturor consilierilor regretele dumneavoastră, stăpâne.

– Nu, fir-ar! exclamă Ned. Nu am să ofensez consiliul chiar înainte de a se fi reunit. Am să merg acolo. Rogu-te, lasă-mă câteva momente să mă schimb în ceva mai prezentabil.

– Da, stăpâne, zise administratorul. Vă punem la dispoziţie fostele încăperi ale Lordului Arryn, din Turnul Mâinii, dacă vă convine. Am să cer să vi se ducă lucrurile acolo.

– Mulţumirile mele, zise Ned scoţându-şi mănuşile de călărie şi îndesându-le la centură.

Restul suitei sale trecea printre porţi în urma lui. Ned îl văzu pe Vayon Poole, propriul său administrator, şi-l strigă.

– Se pare că este urgentă nevoie de mine la consiliu. Ai grijă ca fiicele mele să-şi găsească încăperile pentru dormit şi spune-i lui Jory să le ţină acolo. Arya nu trebuie lăsată să umble aiurea. Poole se înclină. Ned se întoarse spre administratorul regal. Căruţele mele sunt încă pe drum. Voi avea nevoie de haine potrivite.

– Va fi plăcerea mea cea mare, spuse administratorul.

Şi aşa Ned îşi făcu apariţia în încăperile consiliului obosit frânt şi îmbrăcat cu haine de împrumut, ca să găsească patru membri ai consiliului aşteptându-l.

Încăperea era bogat mobilată. În loc de rogojini, podeaua era acoperită cu covoare Myrishiene, iar într-un colţ, pe un paravan pictat din Insulele Verii, se vedeau o sută de animale fabuloase, pictate în culori vii. Pereţii erau acoperiţi cu tapiserii din Norvos şi Qohor şi Lys, iar o pereche de sfincşi Valyrieni flancau uşa, ochii din granat lustruit arzând pe chipurile din marmură neagră.

Consilierul de care lui Ned îi plăcea cel mai puţin, eunucul Varys, îl acostă în momentul în care îşi făcu apariţia.

– Lord Stark, am fost îndurerat la auzul necazurilor dumneavoastră pe drumul regelui. Am vizitat cu toţii templul pentru a aprinde lumânări pentru Prinţul Jeffrey. Mă rog pentru însănătoşirea sa.

Mâna lui lăsă urme de pudră pe mâneca lui Ned, iar el mirosea la fel de urât şi de dulceag precum florile de pe un mormânt.

– Zeii voştri v-au auzit, răspunse Ned rece, dar politicos. Prinţul se înzdrăveneşte cu fiecare zi care trece.

Se desprinse din îmbrăţişarea eunucului şi traversă încăperea spre locul unde stătea Lordul Renly, chiar lângă paravan, vorbind în şoaptă cu un bărbat care nu putea fi altul decât Degeţel. Renly fusese un băiat de optsprezece ani când Robert îşi câştigase tronul, însă se făcuse un bărbat atât de asemănător cu fratele său, încât Ned era descumpănit. De fiecare dată când îl vedea, era ca şi cum anii dispăruseră şi-l avea în faţă pe Robert, imediat după victoria sa de la Trident.

– Văd că aţi sosit cu bine, Lord Stark, spuse Renly.

– Bine v-am găsit, răspunse Ned. Va trebui să mă iertaţi, dar uneori semănaţi leit cu fratele dumneavoastră, Robert.

– O dublură nereuşită, spuse Renly dând din umeri.

– Dar mult mai bine îmbrăcată, ciripi Degeţel. Lord Renly cheltuie pe haine mai mult decât jumătate dintre doamnele de la curte.

Era destul de adevărat. Lordul Renly era înveşmântat în catifele de un verde-închis, cu cerbi auriţi, ţesuţi pe pieptar. Un fald al capei din fir de aur îi atârna lejer pe umăr, prins cu o broşa din smarald.

– Sunt şi păcate mai grave, zise Renly râzând. De exemplu, felul în care vă îmbrăcaţi dumneavoastră.

Degeţel ignoră ironia. Se uita la Ned cu un zâmbet aproape insolent pe buzele sale subţiri.

– Sperasem să vă întâlnesc cu ani în urmă, Lord Stark. Nu mă îndoiesc că Lady Stark v-a pomenit de mine.

– Da, răspunse Ned cu răceală în glas. Aroganţa vicleană a comentariului îl deranjase. Înţeleg că l-aţi cunoscut şi pe fratele meu, Brandon.

Renly Baratheon râse. Varys îşi târşâi picioarele până la ei, să-i asculte.

– Ba chiar prea bine, zise Degeţel. Încă mai port semnul consideraţiei sale. V-a vorbit şi Brandon despre mine?

– Adesea, cu o oarecare căldură, spuse Ned, sperând că asta va pune capăt conversaţiei. Nu mai avea răbdare cu astfel de jocuri, cu acest duel al vorbelor.

– Ar fi trebuit să mă gândesc că această căldură nu li se potriveşte unor Stark, făcu Degeţel. Pe aici, prin sud, se spune că sunteţi toţi făcuţi din gheaţă şi că vă topiţi când treceţi de Gât.

– Nu am nici o intenţie de a mă topi prea curând, Lord Baelish. Puteţi conta pe asta. Ned se duse la masa consiliului şi spuse: Maester Pycelle, nădăjduiesc că sunteţi bine.

Marele Maester zâmbi uşor din scaunul lui înalt, aşezat lângă piciorul mesei.

– Destul de bine pentru un om cu anii mei, lordul meu; totuşi, mă tem că obosesc uşor.

Fire fragile de păr alb mărgineau vârful pleşuv al frunţii sale, deasupra unei figuri blajine. Colierul lui de maester nu era o simplă salbă de metal, aşa cum avea Luwin, ci două rânduri de lănţuguri grele, unite într-un fel de zgardă masivă care-l acoperea de la gât până la piept. Verigile erau confecţionate din toate metalele cunoscute de om: fier negru şi aur roşu, cupru strălucitor şi plumb întunecat, oţel şi zinc şi argint albicios, aramă şi bronz şi platină. Granate şi ametiste şi perle negre ornau lucrătura din metal, iar ici-colo era câte un smarald sau rubin.

– Poate că ar trebui să ne grăbim să începem, spuse Marele Maester, încrucişându-şi mâinile pe burdihanul său lat. Mă tem că voi adormi, dacă mai aşteptăm mult.

– După cum voiţi. Scaunul regelui stătea gol la capătul mesei, iar cerbul încoronat, ţesut cu fir de aur, al Casei Baratheon, orna pernele. Ned ocupă scaunul de lângă el, în calitate de Mână a regelui.

– Lorzii mei, spuse el, regret că v-am făcut să aşteptaţi.

– Sunteţi Mâna Regelui, zise Varys. Vă slujim cu toată plăcerea, Lord Stark.

În timp ce şi ceilalţi îşi ocupau scaunele desemnate, Eddard Stark avu impresia subită că locul său nu era aici, în încăperea asta, împreună cu aceşti oameni. Îşi aminti ce-i spusese Robert, în cripta de sub Winterfell. Sunt înconjurat de linguşitori şi smintiţi, insistase regele. Ned privi în