– Nu suntem decât cinci, remarcă el.

– Lord Stannis s-a dus la Piatra Dragonului, nu mult după ce regele a plecat în nord, spuse Varys, iar amabilul nostru Ser Barristan fără îndoială galopează alături de rege, în calitate de Lord Comandant al Gărzii Regale.

– Poate că ar trebui să-i aşteptăm pe Ser Barristan şi pe rege să ni se alăture, sugeră Ned.

Renly Baratheon izbucni în râs.

– Dacă aşteptăm ca fratele meu să ne gratuleze cu augusta sa prezenţă, s-ar putea să aşteptăm mult şi bine.

– Bunul nostru Rege Robert are multe griji, spuse Varys. Lasă în seama noastră treburile mărunte, pentru a-şi uşura povara.

– Ce vrea să spună Lord Varys este că toate aceste chestiuni legate de finanţe, justiţie şi recolte îl plictisesc până la lacrimi pe fratele meu, spuse Lordul Renly, aşa că pică în sarcina noastră să guvernăm regatul. Ne mai trimite câte o poruncă, din când în când. Scoase din mânecă o hârtie rulată într-un sul foarte strâns şi o puse pe masă. Astăzi dimineaţă, mi-a poruncit să mă arunc pe cal şi să mă grăbesc să-i ies în întâmpinare şi să-i cer Marelui Maester Pycelle să convoace imediat acest consiliu. Are treburi urgente pentru noi.

Degeţel zâmbi şi-i întinse hârtia lui Ned. Purta sigiliul regal. Ned rupse ceara cu degetul mare şi netezi scrisoarea pentru a afla porunca urgentă a regelui, citind cuvintele cu o uimire crescândă. Oare nebuniile lui Robert nu se mai terminau? Şi în plus, să facă asta în numele său era ca sarea pe rană.

– Zeii să aibă milă, înjură el.

– Ce vrea Lord Eddard să spună, anunţă Lordul Renly, este că Maiestatea Sa ne instruieşte să organizăm un mare turnir în onoarea numirii sale drept Mână a Regelui.

– Cu ce costuri? întrebă Degeţel cu blândeţe.

Ned citi răspunsul din scrisoare:

– Patruzeci de mii de dragoni din aur pentru campion, douăzeci de mii de dragoni pentru cel de pe locul doi, alţi douăzeci de mii pentru învingătorul în luptă şi alţi zece mii pentru victoriosul din concursul de tragere cu arcul.

– Nouăzeci de mii de bani de aur, oftă Degeţel. Şi nu trebuie să uităm de celelalte costuri. Robert va dori şi un ospăţ pe măsură. Asta înseamnă bucătari, tâmplari, servitoare, cântăreţi, jongleri, saltimbanci...

– Saltimbanci avem destui, zise Lord Renly.

Marele Maester Pycelle privi spre Degeţel şi întrebă:

– Va suporta trezoreria toate cheltuielile?

– Despre ce trezorerie vorbim? replică Degeţel. Scutiţi-mă de neghiobii, Maester. Ştiţi la fel de bine ca mine că trezoreria-i goală de ani de zile. Va trebui să împrumut bani. Fără îndoială că Lannisterii ne vor ajuta. Până acum îi datorăm Lordului Tywin ceva peste trei milioane de dragoni, ce mai contează altă sută de mii?

Ned era uluit.

– Vreţi să spuneţi că datoria Coroanei este de trei milioane de bani de aur?

– Coroana datorează mai mult de şase milioane de bani de aur, Lord Stark. Lannisterii sunt cei mai mari creditori, însă am împrumutat şi de la Lord Tyrell, de la Banca de Fier din Braavos şi de la mai multe carteluri de comerţ Tyroshiene. Pentru ultimele a trebuit să fac apel la Credinţă. Înaltul Septon se tocmeşte mai rău decât un negustor de peşte Dornishian.

Ned era consternat.

– Aerys Targaryen a lăsat o trezorerie care gemea de aur. Cum s-a putut întâmpla aşa ceva?

Degeţel dădu din umeri.

– Maestrul trezorier găseşte banii. Iar regele şi Mâna îi cheltuie.

– Nu voi crede că Jon Arryn i-a permis lui Robert să aducă regatul la sapă de lemn, spuse Ned încins.

Marele Maester Pycelle clătină din capul său mare şi pleşuv, iar lănţugul zornăi încet.

– Lordul Arryn era un om prudent, însă mă tem că Maiestatea Sa nu ascultă întotdeauna de înţelepciunea consiliului.

– Regescului meu frate îi plac turnirurile şi ospeţele, zise Renly Baratheon, şi detestă ceea ce numeşte „număratul paralelor”.

– Voi discuta cu Maiestatea Sa, rosti Ned. Acest turnir este o extravaganţă pe care domeniul nu şi-o poate permite.

– Vorbiţi-i cât poftiţi, spuse Lord Renly, dar ar fi mai bine să facem deja planurile.

– În altă zi, replică Ned, poate puţin cam prea cu asprime, deduse el din privirile celorlalţi. Va trebui să-şi amintească mereu că nu se mai află la Winterfell, unde numai regele era deasupra lui; aici, era doar ceva mai sus decât ceilalţi. Iertaţi-mă, lorzii mei, adăugă el pe un ton mai blând. Sunt obosit. Propun să suspendăm şedinţa aici, şi să o reluăm când vom fi mai odihniţi.

Fără a le cere consimţământul, se ridică brusc, făcu un semn cu capul şi o luă spre uşă.

Afară, căruţele şi călăreţii continuau să intre pe porţile castelului, iar curtea era un talmeş-balmeş de noroi, cai şi bărbaţi care strigau. Regele nu sosise încă, i se spuse. De la pocinogul de la Trident, cei din Casa Stark călătoreau mult înaintea coloanei principale, preferând să se despartă de ceilalţi, de Lannisteri şi de tensiunea în creştere. Robert abia dacă fusese văzut; umbla vorba că se deplasa în uriaşa casă pe roţi, mai mult beat decât treaz. Dacă era aşa, s-ar putea să fie cu ore întregi în urmă, dar tot va sosi aici mult prea repede ca să fie pe placul lui Ned. Nu trebuise decât să privească spre faţa Sansei pentru a simţi furia răbufnind din nou în el. Ultimele două săptămâni de drum fuseseră mizerabile. Sansa dădea vina pe Arya şi spunea că ar fi trebuit ca Nymeria să fie cea moartă. Iar Arya îşi pierduse cumpătul după ce aflase ce s-a întâmplat cu băiatul măcelarului. Sansa plângea în somn, Arya zăcea tăcută toată ziua, iar Eddard Stark visa la iadurile îngheţate, rezervate familiei Stark de Winterfell.

Traversă curtea exterioară, trecu pe sub podul castelului între zidurile defensive din interior şi se îndreptă spre ceea ce credea el că era Turnul Mâinii, când Degeţel apăru înaintea lui.

– Ai luat-o în direcţie greşită, Stark. Vino cu mine.

Ezitând, Ned îl urmă. Degeţel îl conduse într-un turn, în jos pe trepte, printr-o curte mică şi părăginită şi de-a lungul unui coridor pustiu, unde stăteau