de strajă, lângă pereţi, armuri goale. Erau relicve Targaryene, oţel negru cu solzi de dragon incrustaţi pe coifuri, acum prăfuite şi uitate.

– Nu acesta-i drumul spre încăperile mele, zise Ned.

– Am spus eu că e? Te duc într-o tainiţă să-ţi tai beregata şi să-ţi îngrop hoitul în spatele unui zid, răspunse Degeţel, cu o voce încărcată de sarcasm. Nu avem vreme de glume, Stark. Te aşteaptă nevastă-ta.

– Ce joc mai e şi ăsta, Degeţel? Catelyn este la Winterfell, la sute de leghe de aici.

– Oh? Ochii verzi-cenuşii ai Degeţelului licăriră cu veselie. Atunci se pare că altcineva a reuşit o impostura uluitoare. Pentru ultima dată, desigur. Nu veni, am s-o păstrez pentru mine.

Şi alergă în jos, pe trepte. Ned îl urmă circumspect, întrebându-se dacă ziua de azi se va mai sfârşi vreodată. Nu avea nici o aplecare pentru intrigi de felul acesta, dar începea să-şi dea seama că ele erau sarea şi piperul pentru un om ca Degeţel.

La capătul treptelor se afla o uşă grea, din lemn de stejar şi fier. Petyr Baelish ridică zăvorul şi-l pofti pe Ned. Ajunseră afară, sub lumina sănătoasă a asfinţitului, pe o ridicătură stâncoasă de deasupra râului.

– Suntem în afara castelului, zise Ned.

– Eşti greu de prostit, Stark, făcu Degeţel cu un surâs afectat. A fost soarele sau cerul cel care ţi-a spus asta? Urmează-mă. În stâncă sunt tot felul de despicături. Încearcă să nu-ţi frângi gâtul căzând înăuntru. Catelyn n-ar pricepe asta niciodată.

Vorbind, se aplecă de cealaltă parte a stâncii, coborând cu o agilitate de maimuţă. Ned studie o clipă suprafaţa stâncoasă a ridicăturii, apoi îl urmă, dar mult mai încet. Despicăturile erau, într-adevăr, acolo, aşa cum spusese Degeţel, crevase puţin adânci, invizibile de jos, doar dacă ştiai unde să te uiţi. Râul era la o distanţă ameţitor de mare dedesubt. Ned îşi lipi faţa de stâncă şi încercă să nu se uite jos mai mult decât era necesar.

Când, în cele din urmă, ajunse jos, pe o cărăruie îngustă şi noroioasă de pe malul râului, Degeţel lenevea cu spatele sprijinit de o stâncă şi mânca un măr. Era obosit pană-n măduva oaselor.

– Îmbătrâneşti, Stark, eşti tot mai lent, zise el, aruncând nepăsător mărul în apele tumultuoase ale râului. Nu mai contează, restul drumului îl parcurgem călare.

Avea doi cai pregătiţi. Ned încalecă şi o luă la trap în urma lui, pe cărăruie, până ce ajunseră în oraş. În cele din urmă, Baelish îşi struni calul în faţa unei clădiri dărăpănate, cu trei etaje, din lemn, cu ferestrele strălucind în lumina lămpilor. Sunetul muzicii şi al râsetelor plutea în aer, deasupra apei. Lângă uşă atârna o lampă ornamentală cu ulei, din sticlă roşie, agăţată de un lanţ greu.

Ned descăleca furios.

– Un bordel, spuse el şi-l apucă pe Degeţel de umeri, întorcându-l cu faţa spre el. M-ai dus atâta amar de drum la un bordel.

– Înăuntru-i nevastă-ta.

Era ultima insultă.

– Brandon a fost prea blând cu tine, spuse Ned izbindu-l de perete şi-i puse pumnalul sub bărbuţa ascuţită.

– Stăpâne, nu, se auzi o voce grăbită. Spune adevărul.

În spatele lui se auzi un zgomot de paşi. Ned se răsuci, cu pumnalul în mână, pe când un bărbat cu părul alb alergă spre ei. Era îmbrăcat într-o robă grosolană şi pielea lui moale de sub bărbie tresărea în ritmul paşilor.

– Asta nu-i treaba ta, începu Ned. Apoi, dintr-odată, îl recunoscu. Lăsă pumnalul în jos, uluit. Ser Rodrik?

Rodrik Cassel dădu din cap.

– Doamna dumneavoastră vă aşteaptă sus. Ned nu mai pricepea nimic.

– Catelyn se află cu adevărat aici? Asta nu-i vreo păcăleală ciudată de-a Degeţelului?

– Ar fi fost grozav să fie aşa, Stark, spuse Degeţel. Ia-te după mine şi încearcă să arăţi cu o idee mai libidinos şi mai puţin asemănător cu Mâna Regelui. N-ar servi la nimic dacă ai fi recunoscut. Poate că n-ar strica să pipăi vreo ţâţă, două, în trecere.

Intrară, trecând printr-o sală comună aglomerată, unde o femeie grasă cânta balade deocheate în vreme ce fete drăguţe în robe de pânză şi mătase colorată se lipeau de iubiţii lor sau li se legănau în poală. Nimeni nu-i acordă lui Ned nici o atenţie. Ser Rodrik aşteptă jos, în vreme ce Degeţel îl conduse la etajul al treilea, de-a lungul unui coridor, şi deschise o uşă.

Catelyn aştepta înăuntru. Ţipă când dădu cu ochii de el, alergă la el şi-l îmbrăţişa strâns.

– Doamna mea, şopti Ned plin de uimire.

– Oh, foarte bine, spuse Degeţel închizând uşa. O recunoşti?

– Mă temeam că nu vei mai sosi niciodată, domnul meu, şopti ea lipită de pieptul său. Petyr mi-a adus veştile. Mi-a spus de necazurile tale cu Arya şi cu tânărul prinţ. Ce fac fetele mele?

– Amândouă bocesc şi sunt furioase, îi spuse el. Cat, nu înţeleg. Ce faci aici, la Debarcaderul Regelui? Ce s-a întâmplat? E vorba de Bran? Este...

Mort era cuvântul care-i venise pe buze, dar nu-l putu rosti.

– E vorba de Bran, dar nu este ce crezi tu, spuse Catelyn.

Ned nu mai înţelegea nimic.

– Atunci, ce-i? De ce te afli aici, dragostea mea? Ce-i locul ăsta?

– Exact ceea ce pare, spuse Degeţel, aşezându-se într-un scaun la fereastră. Un bordel. Te-ai putea gândi la alt loc mai potrivit unde s-o găseşti pe Catelyn Tully? Zâmbi. Din întâmplare, sunt proprietarul acestui loc deosebit, aşa că aranjamentele au fost lesne de făcut. Sunt cel mai doritor în a-i împiedica pe Lannisteri să afle că doamna Cat se află aici, la Debarcaderul Regelui.

– De ce? întrebă Ned. Apoi văzu mâinile ei, modul neîndemânatic în care şi le ţinea, cicatricile roşii, rigiditatea ultimelor două degete. Te-ai rănit. Îi luă mâinile într-ale lui şi le întoarse. Zeilor! Astea-s tăieturi adânci... o lovitură de sabie sau... Ce s-a întâmplat, doamna mea?

Catelyn scoase un pumnal de sub mantia ei şi i-l puse în mână.

– Cu această armă a fost trimis cineva să-i taie gâtul lui Bran şi să-i verse sângele.

Capul lui Ned zvâcni în sus.

– Dar... cine... de ce ar...

Ea-i puse degetul pe buze.

– Lasă-mă să-ţi spun totul, dragostea mea. Va merge mai repede aşa. Ascultă.

Aşa că ascultă, iar ea-i povesti totul, de la focul din turnul