bibliotecii, până la Varys şi Degeţel. Iar când termină, Eddard Stark rămase zăpăcit lângă masă, cu pumnalul în mână. Lupul lui Bran îi salvase viaţa, se gândi el amorţit. Ce spusese Jon când găsiseră puii în zăpadă? Copiilor dumneavoastră le era scris să primească aceşti pui, stăpâne. Iar el îl omorâse pe al Sansei, şi pentru ce? Era vinovăţie ceea ce simţea? Sau teamă? Dacă zeii le trimiseseră aceşti lupi, oare ce sminteală făcuse el? Dureros, Ned îşi îndreptă gândurile spre pumnal şi spre ceea ce semnifica el.

– Pumnalul Pezevenghiului, repetă el.

Nu avea nici un sens. Degetele sale se strânseră în jurul mânerului lustruit, din os de dragon, şi înfipse lama în masă, simţind cum muşcase din lemn. Rămase acolo, ca o sfidare. De ce să fi vrut Tyrion Lannister să-l vadă mort pe Bran? Băiatul nu i-a făcut niciodată nici un rău.

– Voi, Stark, nu aveţi decât zăpadă între urechi? întrebă Degeţel. Piticul n-ar fi acţionat niciodată de unul singur.

Ned se ridică şi începu să meargă în sus şi-n jos prin cameră.

– Dacă regina are un amestec în asta, ferească zeii... Chiar regele... Nu, nu pot să cred aşa ceva. Totuşi, când rosti aceste cuvinte, îşi aminti de dimineaţa îngheţată, între gorgane, şi de vorbele lui Robert când îi spusese de trimiterea unor asasini pe urmele prinţesei Targaryene. Şi-l aminti pe bebeluşul lui Rhaegar, resturile însângerate ale capului său şi felul în care regele plecase, aşa cum plecase şi din sala de audienţe din Darry, nu cu mult timp în urmă. Încă o mai auzea pe Sansa rugându-l, aşa cum îl rugase, cândva, şi Lyanna.

– Mai mult ca sigur că regele nu a ştiut, spuse Degeţel. N-ar fi pentru prima dată. Bunul nostru Robert este un expert în a închide ochii la lucruri pe care nu vrea să le vadă.

Ned nu avea ce să-i mai răspundă la asta. Faţa băiatului de măcelar pluti înaintea ochilor săi, despicată aproape în două; nici atunci, regele nu scosese nici un cuvânt. Îl durea capul.

Degeţel se aplecă alene peste masă şi smulse pumnalul din lemnul ei.

– Acuzaţia este, oricum, cea de trădare. Acuză-l pe rege şi vei dansa cu Ilyn Payne înainte să termini ce ai de spus. Regina... dacă poţi găsi o dovadă care să-l facă pe Robert să te asculte, poate...

– Avem dovada, spuse Ned, avem pumnalul.

– Ăsta? Degeţel se juca nepăsător cu pumnalul. O bucată drăguţă de oţel, dar are două tăişuri, domnul meu. Piticul, fără îndoială, va jura că fierul i-a fost furat sau l-a pierdut la Winterfell, şi cum trepăduşul lui e mort, cine să mai spună că minte? Împinse uşor pumnalul spre Ned. Sfatul meu este să-l aruncaţi în râu şi să uitaţi că a existat vreodată.

Ned îl privi cu răceală.

– Lord Baelish, eu sunt Stark de Winterfell. Fiul meu zace schilodit, poate că pe moarte. Ar fi murit, şi Catelyn împreună cu el, dacă n-ar fi existat un pui de lup găsit în zăpadă. Dacă chiar crezi că aş putea uita asta, eşti mai smintit decât atunci când ai ridicat sabia împotriva fratelui meu.

– S-ar putea să fiu un smintit, Stark, dar sunt încă aici, în vreme ce fratele tău putrezeşte în mormântul lui îngheţat de vreo paisprezece ani. Dacă eşti aşa de doritor să putrezeşti lângă el, departe de mine ideea de a încerca să te fac să te răzgândeşti, dar mai degrabă n-aş vrea să fiu şi eu inclus în asta, nu, mulţumesc.

– Ai fi ultimul om pe care l-aş include de bună voie în orice, Lord Baelish.

– Mă răneşti de nu mai pot, făcu Degeţel, punându-şi mâna pe inimă. În ceea ce mă priveşte pe mine, întotdeauna v-am considerat pe voi, familia Stark, nişte tipi obositori, însă Cat pare să se fi ataşat de tine, din motive pe care nu le pot înţelege. Voi încerca să te menţin în viaţă de dragul ei. O treabă de smintit, admit asta, însă nevestei tale nu i-aş putea refuza nimic.

– I-am povestit lui Petyr despre bănuielile noastre privind moartea lui Jon Arryn, spuse Catelyn. A promis că te va ajuta să afli adevărul.

Astea nu erau veşti care să-i cadă prea bine lui Eddard Stark, dar era cât se poate de adevărat că aveau nevoie de ajutor, iar Degeţel îi fusese, cândva, ca un frate lui Catelyn. Nu ar fi fost pentru prima dată când Ned era obligat să împărtăşească o cauză comună cu un om pe care-l dispreţuia.

– Prea bine, spuse el, punând pumnalul la cingătoare. Vorbeai de Varys. Ştie şi eunucul de toate astea?

– Nu de la mine, zise Catelyn. Nu te-ai însurat cu o proastă, Eddard Stark. Însă Varys are întotdeauna mijloace de a afla lucruri pe care nimeni nu le-ar putea şti. Stăpâneşte o artă ocultă, Ned, ţi-o jur.

– Are spioni peste tot, asta se cunoaşte deja, spuse Ned indiferent.

– Ba mai mult decât atât, insistă Catelyn. Ser Rodrik a discutat cu Ser Aron Santagar în cel mai mare secret, dar, cumva, Păianjenul a aflat de conversaţia lor. Mi-e teamă de omul ăla.

Degeţel zâmbi.

– Lasă-l pe Lord Varys în grija mea, scumpă doamnă. Dacă-mi permiţi o mică obscenitate, şi unde s-ar potrivi una mai bine ca aici, l-aş strânge de boaşe. Îşi strânse degetele, zâmbind. Sau aş fi făcut-o dacă ar fi fost bărbat şi le-ar fi avut. Vezi, dacă se deschide colivia, păsărelele încep să cânte, iar lui Varys nu i-ar plăcea asta. Dacă aş fi în locul tău, m-ar îngrijora mai mult Lannisterii şi mai puţin eunucul.

Ned nu avea nevoie de Degeţel ca să ştie asta. Se gândea la ziua în care fusese găsită Arya, la expresia de pe chipul reginei când spusese: Avem un lup, atât de moale şi de încet. Se gândi la băiatul Mycah, la moartea subită a lui Jon Arryn şi la căderea lui Bran, la bătrânul smintit, Aerys Targaryan, murind pe podeaua sălii tronului cu sângele uscându-i-se pe lama unei săbii aurite.

– Doamna mea, spuse el întorcându-se spre Catelyn, nu mai ai nimic de făcut aici. Vreau să te întorci imediat la Winterfell. Dacă a fost